O parte dintre români au prins obiceiul de a exprima astăzi multă trăire  politică, socială, culturală, emoțională pe bloguri și pe Facebook. E un semn evident atât al nevoii de comunicare cât și, mai ales, al democratizării accesului direct la unele personalități ale vieții publice, indiferent de domeniul din care acestea provin: politic, judecătoresc, jurnalistic, artistic, științific etc. Mai e însă și un semn al îngrijorării colective, care, ca să amintesc vorba poetului, “vine, vine, calcă totul în picioare.” Cu mijloacele de care dispune fiecare, în spațiul virtual se caută astăzi cu febrilitate ușa către normalitate. Din păcate, atât ușa cât și normalitatea capătă tot mai mult configurații de Fata Morgana, care, cu cât te apropii, cu atât se îndepartează. Ne istovim astfel, lovindu-ne repetat de întrebări fără răspunsuri ori de răspunsuri la false intrebări. Și asta pentru că utilitarismul comunicării sufocă pe zi ce trece comunitarismul dialogului.

Să revenim la istoriile care se petrec pe bloguri și pe Facebook. Peste tot se promite  interacțiune cu cititorii. Aparent, ești invitat să-ți dai cu părerea despre toți, toate și orice. In realitate însă, cea mai mare parte a persoanelor publice care au decis să comunice astfel nu fac altceva decât să agite îndelung spiritele nărăvașe, dornice să-și afirme in orice clipă vocația de detectiv. Ne aflăm astfel in fața unor forme de comunicare cu sens unic. Sunt lansate teme de meditație, unele chiar foarte interesante, trebuie să recunosc, dar, o dată ce lucrul acesta e îndeplinit, autorii se retrag undeva, in spatele scenei, de unde nu fac altceva decât să răsară din nou, cu un alt subiect de discuție … pentru alții. Iar ce rămâne in urma lor nu e decât un convoi, mai lung sau mai scurt, de vorbe care, cel mai adesea, uită de unde au plecat. Lăsată singură, fără liantul dialogului cu destinatar