Biserica Romano-Catolica, inconjurata de ramasitele inca fumegande ale statului roman la sfarsitul secolului al V-lea, devine singura autoritate capabila sa tina in frau si sa guverneze populatiile fostului imperiu.
Influenta clericilor s-a raspandit chiar si in randurile elitei militare barbare, motiv pentru care puterea ecleziastica s-a pronuntat si mai mult.
Nu a durat pana cand pontifii Romei incep sa emita pretentii dincolo de taramul confesional.
Marele fals al ultimului mileniu (I) - Documentar
Discursul politic si religios al papalitatii era fundamentat in parte de acest document care ii permitea sa-si exercite influenta pe intreg continentul si care ii legitima pretentiile de suprematie.
Urban al II-lea a emis pretentii asupra insulei Corsica si s-a folosit de actul donatiei lui Constantin pentru a-si motiva si justifica cererile.
Cardinalul Petru Damian s-a folosit si el de acest document impotriva antipapei Cadalous de Parma, care a tulburat pentru ani buni Roma, datorita eforturilor de a fi recunoscut ca successor al papei Nicolae al II-lea.
Lupta pentru supunere a conducatorilor apuseni
In special era folositor impotriva principilor crestini care nu vroiau sa se subordoneze vointei episcopilor Romei.
In aceste dispute, un numar de scriitori medievali au sustinut primatul pontifilor tocmai prin analiza clauzelor edictului.
Papii Inocentiu al III-lea, Grigore al IX-lea si Inocentiu al IV-lea s-au remarcat printr-o politica de supunere a printilor apuseni, in decursul acestor pontificate puterea papala fiind de necontestat, cu totii fiind neindoielnici cu privire la autenticitatea donatiei lui Constantin.
Un fals demonstrat de umanisti
Insa, umanistul Lorenzo Valla a demonstrat in lucrarea sa "De falso credita et ement