Când conflictele politice ies din matca democraţiei constituţionale şi stârnesc îngrijorarea partenerilor occidentali, ultimele redute în faţa fărădelegii rămân independenţa justiţiei şi a Curţii Constituţionale.
În arhitectura modernă a democraţiilor, Curtea Constituţională reprezintă piatra unghiulară a statului de drept şi cea mai recentă construcţie instituţională pe care amintirea regimurilor fascist şi nazist a impus-o ca redută împotriva nebuniei, foliei colective sau individuale, ce poate narcotiza un popor. Crizele democratice, aici şi aiurea, au readus mereu în prim-plan disputele privind rolul Curţii Constituţionale şi legitimitatea deciziilor sale.
Denunţată ca „politizată“ cu o frecvenţă zilnică, singurul criteriu al acestei idei foloseşte argumentul numirii „politice“ a judecătorilor în forul constituţional, ceea ce denaturează orice început al dialogului. Spre deosebire de verdictul prim-încruntatului sferei publice, anume de „adunătură vişinie de Moş Crăciuni de mall, politizată mai ceva decât un consiliu judeţean“, există şi problematizări diferite. Avem consensul că moderaţia politică lipseşte, dar nu şi că singurul arbitru legitim care poate dizolva impasul politic rămâne Curtea Constituţională, uitând astfel calvarul societăţii deschise în trecutul nu foarte îndepărtat.
Începuturile modernităţii au consfinţit tradiţia separării puterilor în stat în forma clasică, executivă, legislativă şi judecătorească, iar apoi acest bagaj al teoriei politice europene a traversat oceanul spre Părinţii Fondatori ai Americii, care au reflectat în Scrisorile Federaliste asupra sistemului de „checks and balances“, al controlului şi limitării reciproce între principalele puteri ale statului. Apoi, transformarea graduală a oligarhiilor în sisteme tot mai inclusive, prin extinderea dreptului de vot pentru bărba
