După agitaţia creată de Audi şi de cei grăbiţi să le cumpere maşinile pentru a fi primii care fac naveta cu ele la muncă, ai fi putut crede că R8 chiar a fost prima super-maşină ce poate fi utilizată zilnic. Numai că n-a fost. Acum mai mult de două decenii, Honda a prezentat modelul NSX. Numele venea de la New Sportscar eXperimental. Ştiu, un nume superb – poate că s-a pierdut ceva în traducere. Dar făcând abstracţie de nume, cu un V6 din aluminiu montat central în şasiul de aluminiu, totul acoperit cu acea caroserie angulară făcută din – da, ai ghicit – aluminiu, nu exista niciun dubiu că era un supercar. Arăta "mai supercar" decât multe supercaruri ale vremii. Iar dacă numele bizar ţi-a rămas în cap, a mai existat un alt nume strâns legat de NSX, care compensa orice neajunsuri. Ayrton Senna s-a implicat în dezvoltarea ei, mai ales a şasiului, şi a fost văzut conducând una prin toate colţurile lumii. Chestia asta ajută la vânzări.

Motorul avea tehnologia Honda Variable Valve Timing and Lift Electronic Control, sistemul VTEC (ştiu, ştiu, ar trebui să fie VVTLEC, dar, cum am mai spus, e o problemă cu limbile), care îi permite maşinii să opereze suficient de civilizat în circumstanţe normale sau să urle până-i sar pistoanele şi să devină complet dementă dacă situaţia o impune.

Drace, încă arată bine. Chiar arată bine. E o maşină veche de 20 de ani care nu atât s-a învechit, cât a devenit mai discretă – nu ţipă şi nu-ţi cere s-o bagi în seamă din mijlocul traficului modern, dar atunci când o zăreşti, nu poţi decât să-i admiri forma elegantă. E lungă, lată, joasă şi sofisticată.

Interiorul nu a îmbătrânit la fel de bine. Dintr-o dată, sunt în lumea directoraşilor la cravată, dar îmbrăcaţi ca dracu', unde agendele electronice se bat pentru supremaţie cu pagerele. Pielea pare prea lucioasă, iar cele două comutatoare din lateralul volanului amintesc de cele