Fiecare partid îşi urmăreşte interesul propriu şi pe cel al partizanilor. Ambiţiile, intrigile, geloziile şi rivalităţile nu se manifestă doar în relaţia cu alte partide, ci şi în interiorul partidelor. Puterile străine îşi au propriile interese în interiorul ţării şi, nu de puţine ori, intervenţiile lor se bazează pe aceste interese. Cei care sunt chemaţi să fie neutri îşi au propriul trecut de partizani şi judecata lor ţine cont de preferinţe şi legături dinainte stabilite. Conducătorii ţării nu se bucură nici de prestigiu, nici de autoritate în afara ţării. Veşnica tensiune provoacă blocaje şi frânează până şi cele mai bune intenţii. În aceste circumstanţe, se formează o coaliţie între reprezentanţii unor tabere diametral opuse, lucru care stârneşte mirarea şi chiar indignarea multora. Coaliţia astfel formată îl înlătură pe şeful statului, cel care a fost ales prin vot şi care, conform unor analişti, este un reformator, cel puţin în unele domenii, dar este afectat şi de partizanate. Marile puteri sunt şocate de ce se întâmplă şi îşi exprimă dezacordul. Apar şi unele semne de aprobare internaţională, dar acestea pălesc în faţa valului dezaprobator.

Citind rezumatul de mai sus, s-ar putea crede că tocmai am descris, într-o manieră mult prea lapidară, ce-i drept e drept, situaţia politică din România ultimelor luni. Şi totuşi, textul de mai sus nu este decât o compilaţie din mai multe relatări ale istoricilor despre evenimentele din preajma unirii Moldovei cu Ţara Românească şi proclamarea independenţei de stat a României, între 1859 şi 1877. Pe vremea respectivă, adunările ad-hoc ale celor două principate îşi exprimau dorinţa de unire şi de instaurare a unei monarhii constituţionale ereditare, în ciuda dorinţei marilor puteri ale lunii. Unirea s-a realizat, după care „Monstruoasa Coaliţie” a forţat plecarea lui Cuza, dând o lovitură de stat.

Paralela