O dată cu  decizia Curţii  Constituţionale din 21 august 2012, interimatul funcţiei prezidenţiale  ajunge la capăt, iar apogeul  crizei politice şi juridice ce a afectat România de la debutul lui iulie  pare să fie depăşit. În pofida unei retorici a violenţei ce acuză tribunalul constituţional, hotărârea acestuia  nu mai poate fi  pusă în discuţie,  iar una dintre controversele de după 29 iulie 2012 a fost, în fine, soluţionată,prin invalidarea referendumulului destinat demiterii preşedintelui.

Este, însă,momentul , de a medita în  marginea evoluţiilor din aceste săptâmâni, reafirmând  principiile ce par, în România de astăzi, mai importante ca niciodată. Deriva constituţională fără precedent ne obligă să ne asumăm, cu fermitate şi cu modestie, setul de valori pe care se fondează însuşi edificiul comunităţii de naţiuni euro- atlantice din care România a ales, în mod liber, să facă parte.

Democraţia constituţională nu este o abstracţie, ci realitatea unui sistem politic în cadrul căruia suveranitatea  parlamentului este limitată de suveranitatea constituţiei. Rolul Curţii Constituţionale de  a acţiona ca arbitru în conflictele constituţionale este consecinţa logică a unei premize  centrale pentru o democraţie: deasupra voinţei pasagere a camerelor se află  prevederile legii fundamentale, iar unicul organism ce poate “ citi “ şi  aplica legea fundamentală este Curtea. Dezbaterea,critică,a conduitei sale jurisprudenţiale este legitimă şi salutară. Diabolizarea ei prin discursuri  publice este inacceptabilă  şi subminează înseşi  temeliile democraţiei.

Separaţia puterilor nu poate fi concepută în absenţa pilonului reprezentat de independenţa  judecătorească. Ofensiva  purtată împotriva Consiliului Superior al Magistraturii slăbeşte,dramatic, acea verigă fără de care libertatea cetăţenilor este vidată de conţinut şi lipsită de protecţie. O justiţie şi