Vocabula a se despuşcăria am auzit-o picurînd din gura lui Alexandru Ivasiuc, şi doar o dată-n viaţă (prin luna aprilie, A.D. 1967), – ea fiind prin urmare, pentru mine, un hapax legomenon, cum spun lingviştii.
„Andrisantul“ memorabilei expresii va fi fost domnul Petre Ţuţea, în jurul căruia, la Madam Candrea, în ajun, făcusem cerc Ovidiu Cotruş, Taşcu Gheorghiu, Petrică Stoica, eu, ca şi alţi cîţiva, atraşi, pe rînd, la mica noastră masă, de irezistibilul spectacol al acestui Diogene cu alură, la cea epocă, de Jean Valjean.
La masa de alături, Ivasiucii, – eu stînd, din întîmplare, cu spatele la ei. A doua zi, într-o cofetărie (de unde luasem o cutie de bomboane, pentru o vizită la nu ştiu cine), un cunoscut din Timişoara, fost student şi arestat în ’56, după Revoluţia din Ungaria (ca şi, de altfel, Ivasiuc), mă prezintă comeseanului său ţanţoş, care, tutuindu-mă din prima, îmi zice: „Te-am văzut la Casă, ieri, cu alţii, căscînd gura la Petrache Ţuţea. Da’ vezi că nu s-a despuşcăriat încă!“. I-am spus că nu-i politicos să i te uiţi altuia în farfurie, cînd mănîncă.
Ivasiuc, împurpurîndu-se uşor, a întors-o, devenind mai deferent: „Pe dumneata, e drept, nu te-am văzut, fiindcă stăteai cu spatele la noi“.
L-am asigurat că altă dată, ştiind că-mi stă în spate, am să-mi pun un retrovizor pe umăr!
Şi cu asta, basta: nu am citit un rînd de Saşa (sau Alec?).
(Nu mă laud, bineînţeles, cu acest boicot copilăros; şi, în plus, le cer şi scuze celor ce-i vor fi fost, pe vremuri, prieteni.
În rest, De mortuis nil nisi bene e un comandament pios, dar fără noimă, deoarece defunctul, dacă va fi făcut sau spus un lucru reprobabil, l-a făcut sau spus cît era viu. Opinia, aparent cinică, dar de bun-simţ, îi aparţine lui Arghezi.) Antonimul lui a se despuşcăria e, dacă e, a se împuşcăria. Din radicalul respectiv, o doamnă, de la, parcă, Gândul,
