Cînd vorbesc despre moarte, medicii capătă un ton vexatoriu, de specialişti care îţi spulberă iluziile în numele certitudinilor irefutabile. Nici o intenţ ie de consolare sau de speranţă în cuvintele lor. Doar o voinţă acerbă ca, spunînd adevărul, să nu deformeze realitatea înfrumuseţînd-o cu ficţiuni liniştitoare. În van ai aştepta de la ei atitudini ideale, întreţinute de un entuziasm al cauzelor nevăzute.
Pur şi simplu mintea lor n-are imbold de alipire la scopuri vagi. Sunt precişi şi practici, purtaţi de o luciditate a cunoştinţelor verificabile, de aceea nu e om care să fie mai încredinţat că moartea ne face pe toţi egali ca medicul. Egalitate în neant, se înţelege.
Numai că luciditatea aceasta e o calitate care deseori te face inapt pentru unghiuri spirituale, de aici vederea pozitivistă, mergînd pînă la cinism moral, cu care medicul întîmpină decesele spitaliceşti. E ca şi cum umoarea impasibilă cu care s-a înarmat împotriva suferinţei îl aduce în neputinţa de a sesiza fermentul spiritual care mocneşte în catastrofa morţii, şi din acest motiv medicul e un tehnician care nu ia moartea în tragic. Nu o dramatizează, dar nici nu o bagatelizează, ci o priveşte ca pe o situaţie-limită dincolo de care, competenţa lui încetînd, ştafeta e trecută celuilalt funcţionar înzestrat cu privilegii mortuare: sacerdotul. Competenţa primului încetează acolo unde prerogativa cel de-al doilea mijeşte, şi astfel de la adevărul de facto al morţii ca punct terminus se trece la adevărul de fide al morţii ca punte către altceva.
Pînă de curînd, nuanţa aceasta de hotar era respectată scrupulos şi jurisdicţia celor două domenii era împărţită cu claritate, dar în ultima vreme asistăm la o uzurpare al cărei protagonist e medicul şi al cărei victimă e preotul. Medicul, care pînă acum nu era nici om de spirit şi nici om de rit, începe să-şi pună întrebări care-l scot