Probabil că de Grigorian Rusu nu-şi mai amintesc decât colegii de facultate, de la Universitatea de Arte din Bucureşti, foştii elevi de la Şcoala de Arte din Craiova şi foarte puţinii cunoscători ai operei sale, de prin anii ’80 - ’90 ai secolului trecut.

Scriu despre acest artist la timpul trecut, deşi el trăieşte încă, pe undeva prin America şi lucrează într-o firmă de publicitate, după cum aveam să aflu zilele acestea, când i-am văzut expoziţia de la Muzeul de Artă din Râmnicu Vâlcea, pe care i-a organizat-o prietenul său Gheorghe Dican. Înainte de a pleca în America, craioveanul şi-a donat toate lucrările pe care le avea în atelier acestui muzeu. Am ezitat să scriu despre ele, pentru că o tristeţe devastatoare se revarsă din lumea personajelor sale, iar căutările pe care le-am făcut pentru a-l identifica şi decupa din anonimat păreau sortite eşecului. Întâmplarea a făcut ca tocmai în aceste zile să citesc o carte de corespondenţă dintre câţiva mari artişti, risipiţi, înainte de căderea comunismului, în lumea promiţătoare a Occidentului parfumat. Eroul principal al acestor scrisori fiind timişoreanul Roman Cotoşman, m-am lăsat prins de lectura speranţelor năruite în mercantilul, egoistul şi indiferentul Occident, pentru că tocmai strângeam material bibliografic în vederea elaborării unei lucrări despre câţiva artişti, pe care nu-i voi numi încă aici. Întâmplarea a făcut ca, tot în zilele acestea, să-l reîntâlnesc pe profesorul Livius Ciocârlie, care, tot întâmplător, mi-a vorbit despre prietenul său Roman Cotoşman, făcându-şi tardive şi oarecum vinovate reproşuri că i-a sponsorizat emoţional plecarea în Occidentul care l-a înghiţit. Proiectele de artă cinetică la care lucra Roman Cotoşman n-ar fi avut sorţi de izbândă, nicicum să fie puse în operă în România, dar nici Occidentul nu s-a grăbit să-i pună la picioare covorul roşu şi să-l invite să străluce