Ajunsesem a vorbi despre o problema vitala, fiind singura care ar putea asigura climatul democratic de respect reciproc intre concurentii la guvernare, fiecare impreuna cu sustinatorii lor: Ar fi vorba, din partea acestora, de efortul de a-si orienta demersurile, chiar daca sunt concurente, spre nevoile de baza ale societatii; fiindca ele sunt aceleasi, indiferent de modul cum le rezolva, ori le vede rezolvarea, un program politic sau altul. Iar intrebarea care se pune este daca in psihologia noastra sociala, cea care caracterizeaza Romania contemporana, am putea gasi o cale pentru aceasta. Fiindca, daca nu gasim, neindoielnic ne intoarcem la abjectia care ne-a guvernat esecurile de pana acum in ale instaurarii unei democratii romanesti a zilei de azi.
Iar abjectia incepe cu minciuna care devine model social. Pe de o parte minciuna in care, ca societate, ne complacem fara sa o sanctionam; dar, pe cealalta parte, mai grav: Minciuna ca o practica de sfidare a societatii, de incalecare si dominare a ei de catre cei care au nerusinarea sa o foloseasca fatis, ba chiar sa o considere metoda eficace de a face politica. Și, pentru ochii oamenilor care ii iau drept model, sa o scoata din categoria imoralitatilor, in masura in care mai sunt in stare sa se gandeasca la precepte morale. Acesta este marele pericol: Modelul nefast de succes prin miciuna pe care-l ofera politicianul roman societatii sale. Care, moralmente, si asa este deja zdruncinata.
Povestea e veche si n-au gresit cei care, mai devreme sau mai tarziu au ajuns la concluzia ca visul de aur comunist era el insusi o minciuna gogonata impusa cu forta unor oameni carora, in practica politicilor la care erau supusi, li se schimbau pana si sensurile limbii lor materne, multe vocabule sunand in limbajul politicienilor ca antinomii absolute fata de sensurile initiale: Se vorbea despre libertate in cel mai i
