Dimineaţă sălcie. De vară toropitoare. Zăbovesc la un semafor, cu gândurile răzleţite aiurea. "Treci, mă-ncoace, n-auzi? Vino aici, hai, ce aştepţi?", îmi zgârie auzul o voce piţigăiată de femeie. O fi cu câinele la plimbare, mă socotesc cu mine însumi. Întorc, din reflex, capul. Nici pomeaneală de patruped. La vreo trei metri în urmă, un bătrânel în pantaloni scurţi şi tricou decolorat. Păşeşte nesigur, cu privirea spălăcită. Făptura toată îi e un monument de tristeţe. Pare singur pe lumea asta vitregă. În faţa lui calcă apăsat dresorul, o pensionară cu părul coliliu. Îl boscorodeşte întruna, cu asprime de zgripţuroaică. Nu-l slăbeşte din ochi, ca pe un căţeluş scăpat din zgardă. Gesticulează energic şi vorbeşte, vorbeşte... S-or fi iubit vreodată?, mă întreb dintr-odată. Cum le-o fi fost tinereţea?, continui să-mi rumeg revolta. Urâtă le e bătrâneţea! Mă uit lung după ei, ea înainte, înfiptă şi hotărâtă, el în spate, absent şi şovăielnic. Sunt străzile pline cu astfel de cupluri. Le vezi ieşind din bloc sau întârziind pe la tarabele cu fel de fel de nimicuri. Au trupurile ostenite, un maldăr de carne în care s-au cuibărit toate durerile de pe pământ. Şi din care s-au scurs plăcerile de altădată. Cândva, atingerea pielii, frământarea cărnii, împreunările trupeşti îi făceau să-şi piardă minţile. Prin trup ajungeau mai uşor la fericire. Azi, trupul le e doar ascunzătoare pentru boli, sursa suferinţelor. Doamne, şi câte sunt!...
Se îmbătrâneşte urât pe meleagurile în care, la asfinţit, oamenii devin moşi şi babe. Adică nişte resturi prisositoare de viaţă, de care se încurcă mai toţi. Nişte babalâci care au dat în mintea ţâncilor, şi cine să-i ia în seamă? Cine?, de vreme ce ei înşişi au abandonat lupta, mulţumindu-se numai să supravieţuiască. Să-şi numere în resemnare puţinele zile rămase. Inima lor abia mai pâlpâie, temătoare să-şi ia avântul de odinioară.
