1.Riscul economic al politicului sau trei ipoteze ce converg către o teorie a clasei politice antidemocratice, opuse interesului general
Cred şi eu ca şi dumneavoastră şi sper totodată că mai fac parte din ceea ce, politicienii ultimilor 22 de ani, cu un spirit gregar de proprietate absenteistă asupra lui, îl numesc poporul român, pe care ori de câte ori ei îl invocă, simt o stare de greaţă fără putinţă de a fi tratată. Fiind statistician de profesie, am o gândire deformată de asocieri şi corelaţii, testări şi validări sau invalidări continui şi cu ea încerc să formulez studenţilor concluzii calitative din informaţii cantitative prezente în asimetrica piaţă informaţională de la noi, la o tânără universitate de provincie. Anul acesta mica universitate din Piteşti împlineşte cu oarecare bucurie doar 50 de ani, dar ce pot oare să însemne 50 de ani, pe lângă vârsta apropiată de 1000 de ani ai unei universităţi cum este aceea din Bologna ? Nu am înţeles niciodată, la cei peste 55 de ani ai mei cum a fost posibil să se distrugă aproape tot învăţământul românesc… Nu mă refer numai la dezastrul primilor ani de după cel de al doilea război mondial, când puţin a mai rămas din lumina dascălilor de neam în România, după ce Sighetu Marmaţiei şi celelalte puşcării au reformat învăţământul românesc prin teroare şi asasinat, deoarece moartea profesorilor nu a însemnat mare lucru, studenţi rămânând în viaţă totuşi, ci mă gândesc îngrozit la ultimii 22 de ani de rătăcire educaţională prin deşertul tranziţiei, aderării şi post aderării.
Un economist american recunoscut remarca undeva că o societate perfectă se preocupă de educaţia, sănătatea şi cultura membrilor ei, toate celelalte, de la politică la economie, fiind subordonate acestor trei aspecte: oameni mai educaţi, mai sănătoşi şi mai cultivaţi. Aşa cred că s-a dezvoltat America, iar dacă greşesc vă rog să mă iertaţi… Dac