Nu avem decât să ne dorim un preşedinte sau o preşedintă decenţi, competenţi, occidentalizaţi şi dornici să facă istorie, fără ieşirile populist-autoritare ale lui Băsescu. Dar categoric şi fără diletantismul penibil, infatuat, agresiv şi periculos pentru viitorul european al României întruchipat de Antonescu.

Spre deosebire de anii învrăjbirilor noastre în condiţiile unor opţinui dramatice: 1990 (Piaţa Universităţii, protestele maraton îm­potriva tendinţei spre monopol politic al FSN1, prima mineriadă), 1991 (proteste şi a doua mineriadă), 1996 (tensiunile create de schimbarea regimului PDSR2 cu re­gi­mul CDR3), 1999 (a treia mineriadă), 2000 (ascensiunea periculoasă a extremismului naţionalist), noua învrăjbire, cea din anul 2012, este mult mai dureroasă în plan per­sonal. Toate schismele anterioare îi re­gă­seau pe „ai noştri" (prieteni, părinţi, fiice şi fii, studenţi) cam pe aceeaşi poziţie de fond. Acum avem neaşteptata, de­za­mă­gi­toarea şi dureroasa experienţă că, după ce am constatat împreună că „ai noştri" nu există, nu mai suntem deloc la fel de con­sensuali, noi între noi, în privinţa „cro­i­tului altei sorţi".

Oamenii se întâlnesc şi se ta­to­nează îngrijoraţi: oare ce a fă­cut mama, fratele, prietena mea de o viaţă, studenţii şi co­echipierii mei la referendum? Să ocolesc subiectul ca să nu ne certăm sau să rupem o dată pisica? O parte dintre noi, adesea cea mai dragă, spune că are reacţii viscerale când aude de Băsescu. Îl detestă cu o ură lichefiată, ruşinată şi scâr­bită. Face vinovată cealaltă parte dintre noi că, prin neparticipare, le menţine in in­tegrum toată sursa frustrării, urii şi re­voltei. Eu sunt unul dintre vinovaţi, ală­turi de ceilalţi aproximativ 7,5-8 milioane care nu au mers la vot, plus 1,5 milione, cei care au spus NU, că am sabotat schim­barea, că vrem să readucem „cnutul" bă­sescian. Eu, care mai an scriam studii