În ultimii ani, examenul de bacalaureat a devenit o temă de mare interes. Mi se pare interesant cum un examen care se desfăşoară în România de aproape un secol – din cîte ştiu, examenul de bacalaureat a fost introdus în România de Dr. Constantin Angelescu, în anul 1925 – mai poate fi subiect de discuţie în diverse medii. Părinţii mei au dat bacalaureatul la începutul anilor ’50. Mama spunea că a fost un examen foarte serios – cu probe scrise şi probe orale, pe care le-a susţinut timp de o săptămînă. Comisia era din şcoală – dar ce conta?! Pe vremea aceea nici nu îndrăzneai să te gîndeşti că un profesor te-ar favoriza. Am întrebat-o ce anume făcea din acel examen de bacalaureat un examen serios. Răspunsul ei m-a pus pe gînduri: „Şcoala era serioasă, învăţam pentru fiecare oră, era de neconceput să merg la şcoală cu lecţia neînvăţată. Liceul era dificil de absolvit. Învăţam toate lecţiile, îmi făceam toate temele. Nu m-am pregătit special pentru bacalaureat – nu am avut de ce să o fac. Subiectele de examen erau din materia pe care o învăţasem foarte serios pe tot parcursul liceului. În ultima clasă de liceu am învăţat ceea ce ni se cerea la şcoală şi m-am pregătit pentru admiterea la facultate. Nu existau pe vremea aceea – sau nu ştiam eu – meditaţii, consultaţii şi tot felul de pregătiri suplimentare“. Eu am dat examenul de bacalaureat la finalul anilor ’70. Deja era o altă lume. Îmi amintesc că, pentru generaţia mea, examenul de bacalaureat era doar o formalitate. Subiectele erau „normale“ – dacă erai un elev bun, nu aveai cum să nu iei cel puţin o notă mare, dacă nu chiar nota 10. Pe vremea aceea, stresul ne era provocat de examenul de admitere la facultate. De aceea, pregătirea noastră suplimentară era axată pe materiile din care susţineam probele examenului de admitere. La bac am avut două probe scrise: la limba şi literatura română şi la matematică, şi o probă or