România este ţara tuturor paradoxurilor. E un alt fel de a spune că aici logica elementară este sfidată la tot pasul de cine vrei şi de cine nu vrei. Aşa se face că, deşi preşedintele Traian Băsescu vorbeşte despre reforma justiţiei şi despre independenţa instituţiilor statului, tot domnia sa avertizează constant în legătură cu pericolul „preluării controlului“ asupra justiţiei, odată cu debarcarea sa de la Cotroceni. Or, dacă instituţiile ar fi într-adevăr independente, buna lor funcţionare n-ar trebui să depindă de un singur om. Cum ne-am putea explica altfel faptul că, în ciuda nenumăratelor sesizări şi acuze la adresa unor foşti miniştri şi secretari de stat din PDL, justiţia independentă nu a întreprins nici o anchetă? Şi, iarăşi, cum se face că această justiţie independentă s-a autosesizat în legătură cu acuzele de vot multiplu din satele româneşti – situaţii intolerabile, care trebuie, într-adevăr, sancţionate dacă se dovedesc reale –, dar n-a catadicsit să ancheteze frauda Robertei Anastase, care, din postura de preşedinte al Camerei Deputaţilor, a numărat 170 de voturi, cînd în sală erau prezenţi doar 80 de deputaţi? De douăzeci şi doi ani încoace, în România s-au construit instituţii menite să asigure funcţionarea statului de drept. Dar s-a dovedit în ultimele două luni că aceste instituţii sînt vulnerabile, că independenţa lor – deşi garantată prin lege – este doar o iluzie, că funcţionarea lor depinde de oamenii puşi în posturi de conducere şi că, de fapt, ţară europeană fiind, stăm încă sub „blestemul“ formelor fără fond. Pentru că, dincolo de europenitatea formelor, fondul este unul autohton, profund viciat de apăsarea unui trecut tulbure. Iar dintre cei desemnaţi să ocupe funcţii diverse, unii – majoritatea – sînt şantajabili. Dovada că în tot răul e şi un bine şi că în tot haosul există şi un avantaj aceasta este: am aflat, iată, fără putinţă de