Ea nu osteneşte

Stă lăbărţată în mine ca într-o cofetărie în care o fată

linge îngheţată după îngheţată,

nu se topeşte,

rămîne pînă cînd ies înclinat ca o umbră chiar dintre picioarele ei,

nu ar dori să mă ridice,

ci să mă culce în patul ei cum n-am dormit niciodată în trupul meu

al cărui pas liniştit se îndepărtează de casă –

ea nu osteneşte,

ea mă osteneşte,

ea nu pleacă,

ea mă pleacă,

ea nu este urîtă,

nu este frumoasă,

este tot timpul,

iar la urmă dispare în alt trup din care n-a plecat niciodată

şi în care nu va locui niciodată,

aşa cum sunt casele din care fug oamenii să se afle în altă parte

mult mai fericiţi,

ea este din ce în ce mai fericită chiar din această cauză,

pentru că oricît ai fugi de ea, unde ajungi, ea

este acolo –

eu stau stingher în ea ca într-o disperare din care nu ieşi

pentru că la ieşire

te-aşteaptă ea,

picioare lungi,

sîni între care adormi subit ca între florile de crin,

ochi nu are,

gură nici atît,

braţe ca nişte umbre ale unor iluzii în care te pierzi

într-un pat peste care cad unul peste altul

o mie de cearceafuri sub care

se scrie în fiecare cută trupul tău

tras de ea

în ultima îngheţată pe care o linge cu umbra limbii ei

făcută nod la cravata pe care n-ai purtat-o niciodată.

Niciodată nu e bine

Sîmbătă e luni cînd adorm în braţele ei ca un prunc,

duminică nu sunt nicăieri,

acolo e nespus de bine, nespus de frumos,

inexistent de bine,

este locul din care nu mă ridic pentru că nu sunt acolo,

iar acolo nici nu există, pentru că

toţi cîţi au fost acolo au luat cîte ceva fără să pună la loc,

iar cînd iei tot timpul şi nu pui nimic la