Creştineşte vorbind, scrisul cu virtuţi literare e un act drăcesc: o ostentaţ ie slujind laudei de sine, adică gest de arătare a amorului propriu. Cine scrie se manifestă şi manifestarea e dezvăluire de sine în vederea unui scop egoist. Oricît ai pretinde că intenţiile ţi-au fost curate, motivaţia care te împinge spre expresia memorabilă e scîrbos de impură.
Nuferii cresc din nămol puturos, la fel cum penicilina e o pulbere de ciuperci, şi orice om care a scris măcar o dată ştie din cîtă drojdie murdară i s-au legat frazele. De aceea, sub unghi creştin, scrisul frumos e trăsărirea îngîmfată a unui suflet ahtiat de recunoaştere, adică tot ce poate fi mai impropriu din perspectiva unei lepădări de sine. Singura împrejurare în care cuvîntul scris are justificare e cel al mijlocirii unor adevăruri care nu-ţi aparţin, de aceea condiţia scriitorului creştin e cea de martor relatînd sensuri ce vin de dincolo de el. A fi creştin în literatură înseamnă a fi impersonal, caz în care statutul de autor dispare.
Paradoxul unui preot cochetînd cu literatura, şi acesta e cazul lui Ioan Pintea, este că virtuţile creştine îi inhibă umoarea din care ar trebui să-i iasă expresia remarcabilă. În loc de veninuri şi toxine convertite în frumuseţi literare, grija de a înlătura sentimentele negative, considerate îndeobşte ca neconforme cu trăirea duhovnicească, duce cu timpul la sterilitate artistică. Cine trăieşte în evlavie e scriitoriceşte sterp. Despătimirea exclude talentul. Nu e vorba aici de respectarea dogmei, ci de o educaţie morală care, stîrpind ciupercăria şi nămolul sufletesc, îşi pierde sursa dătătoare de nerv verbal. Sfinţii sunt inexpresivi pînă la platitudine, şi cu cît mai mare e puritatea unui om cu atît şansa de a cădea pe expresii fericite e mai mică. Din aceeaşi categorie fac parte preoţii care şi-a asumat cu sinceritate misiunea liturgică: tenacitatea