La catolici, cînd un membru al clerului este suspendat a divinis, acesta nu mai poate exersa nici o funcţie legată de sacerdoţiul său. Rămîne preot, dar pentru orice credincios a primi sacramentele celebrate de un cleric suspendat a divinis sau chiar a asculta predica unui astfel de preot este un păcat de moarte. Căci clericul suspendat a divinis pierde starea de graţie cu care era înzestrat şi nu se mai poate în nici un fel apropia de divinitate. Un cleric suspendat a divinis este separat de Dumnezeul său şi condamnat la damnare. Cam într-o astfel de stare se află, după revenirea sa atît de stranie în funcţia de preşedinte, şi Traian Băsescu. Separat de naţiune prin votul a 7,4 milioane de cetăţeni care au votat demiterea sa, dar sperînd să îşi recapete nu doar funcţia, ci şi sacerdoţiul, Traian Băsescu va rămîne pentru majoritatea românilor doar un preşedinte căzut. El mai poate sluji pentru fidelii săi, singurii care mai sînt dispuşi să-i recunoască forţa, dar nu mai are autoritatea votului, singura care dă – în politica de tip liberal – dreptul la exercitarea reală şi plenară a suveranităţii. Dacă experienţa o fi amară pentru preşedinte, pentru ţară ea a produs o suferinţă ce va lăsa urme adînci. Experimentul pre- şi post- referendum a creat o stare psiho-politică ce va marca următoarele decenii. Istoria nu are cum să se încheie aici. Un preşedinte revocat de fapt, dar nu şi de drept nu are prea multe alternative, revenit într-o funcţie ce nu-l mai încape. Fără legitimitate – şi fără posibilitatea de a o recăpăta după ce a riscat la jocul de-a „lovitura de stat“ pînă la punerea între paranteze a suveranităţii naţionale –, Traian Băsescu va încerca să folosească forţa pentru a compensa pierderea autorităţii. Aplicînd, pentru a-şi conserva rudimentele de putere, o variantă a dictonului „după noi, Potopul!“, în forma autohtonizată „fără noi, Potopul!“, Traian