Poate fiindcă am o relaţie fluctuantă cu Dumnezeu, nunţile mă plictisesc. Nu sînt atît de credincios, încît să mă las purtat de cuvîntul sacru, dar nici atît de sceptic, încît să le privesc ca pe simple ceremonii. Mi se par nişte piese statice în care protagoniştii îşi joacă personajul cu stîngăcie, astfel că preoţii trebuie să-şi iasă periodic din rolul lor, pentru a le da indicaţii regizorale. Înţeleg dorinţa fetelor de a se îmbrăca în mirese, le simpatizez emoţiile şi dorinţa de a fi mai frumoase şi altfel decît de obicei. Îmi amintesc şi de stinghereala mirelui, care se simte un soi de santinelă a miresei în cea mai mare parte a timpului. În schimb tot circul de vanităţi şi de priviri lăturalnice din spatele lor îmi stîrneşte înclinaţii satirice. Poate fiindcă asta e partea cu adevărat vie a oricărei nunţi. Cu socri, cu părinţi, cu alte rubedenii, cu prieteni şi cunoştinţe, cu impresii şoptite şi cu întrebări adresate cunoscuţilor pentru identificarea celor necunoscuţi. O nuntă e şi un prilej de reevaluare a celor apropiaţi pe care-i vezi, deodată, într-o lumină nouă: Arată bine! sau Ce-o fi păţit? Nu s-a schimbat deloc! S-a îngrăşat! A slăbit! Îi stă bine! Nu-i stă bine! Parcă e nu ştiu cum!
Ieri, pe aproape toate canalele t.v. la care mă uit se dădea nunta. Cît m-am uitat la această piesă m-au indispus huiduielile şi o parte din comentarii. Chiar dacă nu era o nuntă obişnuită, nu se face să încerci s-o strici cu proteste şi cu Demisia! Povestea cu Dacă voiau o nuntă fără proteste de ce n-au făcut-o discret? nu ţine. Puteau s-o facă şi pe acoperişul bisericii, treaba lor!
Cu toată liota de sepepişti şi de Circulaţi, vă rog! era totuşi o nuntă, nu un miting politic, deşi părea şi era o nuntă politizată, o nuntă de gradul zero, în limbajul agenţilor de pază, în care curtea bisericii se transformase într-un ţarc, iar strada devenise un cîmp de operaţ
