Mongolia, un loc care nu ocupa nici macar ultima pagina a ziarelor sau site-urilor romanesti. Un cuvant care pentru cei mai multi dintre romani inseamna doar Ginghis Han si invazia Hoardei de aur. Pentru noi, Daciotii a insemnat implinirea unui vis, iar pentru Miorita, o noua viata dupa ce am salvat-o de la Remat.
Am ajuns la granita cu Mongolia in data de 21 august, dupa aproape sase saptamani de la plecarea din Bucuresti. Ziua intreaga ne-am petrecut-o in vama pentru a face formalitatile de import, doar Miorita urma sa devina cetatean mongol cu acte in regula. Au urmat apoi noua zile care au fost cele mai pline si mai grele din viata mea. O greutate frumoasa de care incepe deja sa imi fie dor: peisaje de vis, intalniri cu oameni care ne-au primit cu inima deschisa, praful drumului si al desertului care acoperea totul, dar si drumurile... Oho, si ce drumuri! Nu am crezut pana acum ca o Dacie Zambetul lui Iliescu cu trei galigani la bord si supraincarcata poate rezista la asa ceva.
In primul rand ca in Mongolia notiunea de drum este relativa, pe langa drumul principal mai exista trei, patru sau chiar sapte drumuri care merg in paralel. Acestea se despart, revin, merg in alta parte sau se termina brusc. Ca si in viata.
In al doilea rand, aici nu au valoare indicatiile de orientare europene: altarul bisericilor, muschiul de pe copaci sau stalpii de telegraf. De ce? Simplu: nu au biserici (exceptand vestul Mongoliei care este locuit de kazahi musulmani, restul populatiei este atee sau de religie budista), nu prea au copaci si nici stalpi de telegraf sau de curent. Distantele sunt foarte mari, nu exista indicatoare, iar senzatia de 'pierdut undeva in timp si in spatiu“ este incredibila. Harta si GPS, dar si un simt extraordinar de orientare sunt viatle. La fel si proviziile de apa, paine si carburant.
Cu 70 km/h la 2.000 de metri altitudine
