Din 2010 am revenit la sărbătorirea Zilei Independenţei pe 27 august şi Limba noastră cea română pe 31 august. Pe timpul comuniştilor, prima se transformase în ziua republicii, iar a doua - în Limba noastră, aşa cum se numea iniţial, din 1990 (pe urmă fiind redenumită „cea română").
PCRM-ul lui Voronin şi Tkaciuk (ideolog fiind la vremea aceea şi Stepaniuc), care atunci şi acum pozează în unicul partid „statalist", erau jenaţi de însăşi cuvântul „independenţă", pentru că era vorba de desprinderea de URSS, iar ei tot cochetau cu ideea refacerii într-o formă sau alta a acesteia. Sau, mai degrabă, spuneau ceea ce vroiau să audă electoratul lor. Până la urmă, se certaseră şi cu Estul, şi cu Vestul şi, nu mai puţin important, cu elitele intelectuale şi oamenii simpli care au ieşit în stradă. De aceea au pierdut în 2009.
De acum câţiva ani, deci, sărbătorim din nou Ziua Independenţei. Societatea noastră îşi recapătă încrederea în ziua de mâine. Aşa pare cel puţin din atmosfera sărbătorilor de la sfârşit de august. Unii nu sunt prea entuziasmaţi să se acorde atâta atenţie acestei zile, că nu suntem aşa de independenţi cum ni se pare. Mai multe canale de televiziune, ziare sau portaluri de ştiri au ridicat întrebarea, uneori în mod ironic şi sarcastic, pe cât de independenţi suntem. Dar e firesc să ne întrebăm, că avem libertate de expresie. Unii spun în exces chiar. Dar nu poate fi niciodată în exces, dacă cineva e obosit de atâtea ştiri sau comentarii politice, poate să citească o carte sau să privească un film bun.
Independenţa, prin urmare: o avem sau nu? În primul rând, faţă de cine? Am declarat-o în 1991 faţă de URSS, de Rusia în primul rând. Se vede însă cu ochiul liber că nu suntem independenţă de aceasta. Rusia deţine trupe militare pe teritoriul nostru şi asta va mai dura. Economia noastră este orientată pe jumătate spre Est, mai ales spre Rusia. J
