Una dintre cele mai frumoase cărţi ale secolului XX stă cuminte camuflată sub haina unui basm pentru copii. În realitate însă este o superbă poveste şi pentru copiii mari, dacă putem să-i ridicăm la acest înalt rang pe adulţi.
Cartea se numeşte „Momo", a fost reeditată de curând la editura Polirom, este scrisă şi ilustrată de Michael Ende şi are în centrul acţiunii o fetiţă care salvează oamenii mari de ei înşişi.
Momo e o copilă venită de nicăieri, care şi-a făcut sălaş în ruinele unui amfiteatru antic din preajma unui mare oraş şi care are darul neobişnuit de a se împrieteni cu toţi oamenii, mari şi mici, de a le asculta tuturor necazurile şi de a face pace între duşmani. Şi când lumea întreagă cade pradă „domnilor cenuşii", un fel de bancheri mincinoşi, care le fură oamenilor timpul sub pretextul economisirii lui, Momo e cea care salvează oraşul din ghearele noilor stăpâni satanisto-corporatişti. Momo este o fetiţă mântuitoare, care iubeşte necondiţionat şi foloseşte iubirea ca armă împotriva răului.
Iată cine e Momo şi cum arată ea: „Într-o bună zi începu să circule zvonul că în ruina vechiului amfiteatru ar locui cineva. Era vorba de un copil, probabil o fetiţă. Nu se putea spune cu precizie pentru că îmbrăcămintea îi era oarecum ciudată. Se spunea că se numea Momo sau ceva asemănător. Aspectul exterior al lui Momo era într‑adevăr oarecum straniu şi ar fi putut să-i sperie întrucâtva pe cei care preţuiau curăţenia şi rânduiala. Era micuţă şi cam slăbuţă, încât, cu cea mai mare bunăvoinţă, lumea nu-şi putea da seama dacă are doar 8 ani sau dacă a împlinit deja 12. Avea bucle negre ca pana corbului, zbârlite, arătând ca şi cum n-ar fi fost niciodată atinse de vreun pieptene sau de vreo foarfecă. Avea ochi foarte mari, minunat de frumoşi şi la fel de negri, iar picioarele îi erau de aceeaşi culoare, căci umbla aproape întotdeauna desculţă. D