- argument - Se învăţase prea bine, în vremurile comuniste, dicţionarul de interdicţii. Acele definiţii pe care fiecare trebuia să le cunoască pe de rost, ca pe un manual de supravieţuire.

Azi, dacă e să vorbim despre libertate, nu putem s-o facem fără să ne raportăm la „atunci“. Un atunci cînd mai toate începeau cu sintagma „nu ai voie“. De la lucruri care aveau o minimă logică în context la lucruri total absurde. De la „a critica politica“ la „a avea un balcon închis“, se dezvoltase în vremurile comuniste o întreagă cultură a interdicţiei. Ajungeai practic să nu mai ştii de fapt ce ai şi ce nu ai voie să faci, căci regulile se schimbau după bunul plac al autorităţilor.

DE ACELASI AUTOR "Pînă şi bulgarii..." Poveşti alsaciene Schimbarea la faţă Cine hotărăşte soarta societăţii civile?De la acea interdicţie generalizată, ridicată la nivel de concept interiorizat, am trecut, aproape peste noapte, la libertatea în expansiune ce avea să survină în România după ’89. La început, debusolaţi, unii au ales să se refugieze totuşi în structuri opresive, în discursurile pe care le identificau drept pozitive, neconştientizîndu-le adevăratele intenţii, ci percepîndu-le mai degrabă ca pe ceva familiar, căci era singurul mod de trai pe care îl cunoşteau. Au devenit „nostalgicii“ comunismului, cei care au creat astfel primul paradox postrevoluţionar: în plină libertate, aveau dreptul de a alege un sistem care le restrîngea orice libertate.

Majoritatea însă a ales democraţia. Timizi, oamenii ieşeau de sub carapacea grea a comunismului, descoperind o lume cu totul nouă în care păşeau nesiguri, căci dacă acea cultură a interdicţiei o stăpîneau cu desăvîrşire, cultul libertăţii le era cu totul necunoscut.

Pe nesiguranţa acelora care îşi doreau libertatea mai mult ca orice, dar care nu cunoşteau nici măcar alfabetul conceptului, au