N-a fost o lovitură de stat, s-a răzgîndit T.B., ci considerarea „unei majorităţi parlamentare” că poate face ţăndări statul de drept, cel puţin aşa s-a pronunţat el ieri, în faţa ambasadorilor români. Totuşi această majoritate, nerezultată din alegeri, a încălcat grav criteriile de la Copenhaga, şi-a dat T.B. cu părerea, ca să n-aibă aerul că se dezice de tot de ceea ce a declarat la garaj.
Dacă te uiţi la criteriile de la Copenhaga, descoperi că majoritatea de care se plînge T.B. nu le-a încălcat deloc. Criteriile vorbesc despre instituţii ale statului de drept, dar nu spun că acele instituţii trebuie conduse de anumite persoane şi numai de acelea. Instituţiile au rămas. Au fost schimbaţi doar cei care erau în fruntea lor, iar aceste schimbări n-au avut loc cu de-a sila. Au fost supuse la vot. Că au fost făcute la repezeală, despre asta mai putem sta de vorbă, dar nu ca despre o lovitură de stat.
Această majoritate n-a rezultat din alegeri, se plînge T.B., uitînd că nici majoritatea care l-a ţinut pe Emil Boc la Palatul Victoria şi pe MRU, pînă s-a destrămat, nu era rezultatul alegerilor, ci al unor combinaţii ulterioare.
Instituţiile statului de drept au rezistat, a băgat de seamă T.B., de parcă le-ar fi luat cineva cu asalt şi noi n-am fi observat. În perioada asta însă s-a vorbit, aici şi la Bruxelles, despre un „puci parlamentar”. Mai nou, Viviane Reding a îndulcit conceptul, numindu-l „un fel de puci parlamentar”. Adică dacă majoritatea parlamentară votează ceva ce nu convine minorităţii, majoritatea comite un puci?
Acestei majorităţi i se poate reproşa că a făcut în trei zile ceea ce fosta majoritate a mitocosit în doi ani. I se mai poate reproşa că nu şi-a anunţat intenţiile la Bruxelles şi pe la cancelariile lumii. Dar nu poate fi acuzată decît prosteşte că a încercat să dea o lovitură de stat. Cît despre „puci parlamentar”, asta e
