Trebuie să spun, din capul locului, că, pentru mine, romanul Ploile amare al prozatorului clujean Alexandru Vlad este romanul anului 2011. El a obţinut deja cîteva premii importante, ca semn al recunoaşterii, deşi, în cazul său, nu se poate vorbi de o revelaţie şi nici măcar de o confirmare. Alexandru Vlad, prozator optzecist de multă vreme confirmat – care a publicat în 2008 un fin roman confesiv, de scriitor retras în mediul rural, Curcubeul dublu –, revine în 2011 cu un amplu, extraordinar roman, rămas tot în mediul rural, cu un titlu melanolic şi poetic, Ploile amare. E o carte scrisă îndelung, cu răbdare şi stăruinţă; o carte copleşitoare precum viaţa însăşi cuprinsă între paginile ei – cu riscul de a spune o banalitate –, în care acţiunea demarează lent, evenimentele se produc încet, conflictele întîrzie să se facă simţite, accelerîndu-se cumva către final, o carte în care, în ciuda dimensiunilor, nimic nu este în plus, nici o notă nu sună fals, iar personajele şi situaţiile narative invocate sînt, pe cît de pregnante, de autentice, de vii, pe atît de surprinzătoare, de dramatice şi în fond complicate în aparenta lor simplitate ţărănească. Alexandru Vlad e, pe lîngă prozatorul rafinat pe care îl ştiam deja – asupra stilului căruia voi reveni mai jos –, un cunoscător subtil al tipurilor umane şi al comunităţilor ţărăneşti (satul ardelean), dar nu numai al acestora, fiindcă unul dintre personajele principale ale cărţii e Pompiliu, tînărul profesor repartizat la ţară, în comunism, cîndva prin anii ’70, în vremea teribilelor inundaţii care au devastat satele ardelene. Sub cupola acestor „ploi amare“ – care izolează satul în care se află Pompiliu timp de săptămîni bune, în atmosfera stagnantă a locului abandonat de autorităţi şi aflat într-un fel de stare de asediu, de privaţiune generală –, în interiorul comunităţii se produc, insesizabil, o serie de evenimen