In existenta umana se poate intampla unul dintre cele mai stranii, mai paradoxale fenomene; sa-i iubim cel mai putin pe acei oameni pe care-i iubim mai mult. Starea asta pare ireala, absurda, imposibila, dar – in acelasi timp – este extinsa si mai putin recunoscuta tocmai pentru ca miezul acestui paradox ramane in inconstient. Respingerea si ura fata de cei pe care-i iubim mai mult se manifesta vizibil uneori; sunt trairi ce dantuiesc la lumina zilei, in relatiile apropiate. Aproape ca-i imposibil sa intalnesti un om care, daca nu-si uraste mama sau tatal, altii chiar pe ambii parinti, cu siguranta au o respingere trainica sau cel putin dispret fata de vreun bunic, bunica, matusa sau alte rubedenii. Aproape ca-i greu sa intalnesti parteneri care au fuzionat emotional si isi mai poarta o iubire reciproca sincera dupa 15 sau 20 de ani de casatorie. Faptul ca suntem apropiati pare sa ne si indeparteze. Faptul ca ne cunoastem bine, ca ne vedem unii pe altii zi de zi, ne cunoastem obiceiurile, tarele, modul de a face sau a nu face prea des dus, faptul ca stim cum ne asezam sau ne aruncam ciorapii ne creaza o stare de intimitate, care stimuleaza continuu judecatorul din noi.
Cand Isus s-a intors la Bethleem, locul in care s-a nascut, facuse multe minuni, dar oamenii il priveau ca pe unul de-al lor. 'Acesta nu-i fiul lui Iosif si al Mariei? Nu-i fratele lui x? Nu-i fiul tamplarului', se intrebau oamenii si treceau pe langa el, fara a-l recunoaste pe Hristos. De aceea Isus n-a facut multe minuni la Bethleem, caci aceia care-l cunosteau mai bine nu au crezut in el. Pilda aceasta din Noul Testament este, poate, felul simbolic in care Isus ne-a vorbit despre puterea de separare a intimitatii. Despre riscul de a crede mai putin in cei ce ne sunt prea aproape. Despre puterea rutinei de a ne distruge puterea de a iubi. Despre apropierea care ne poate indeparta. Despre in