Agonia Siriei a generat o varietate de răspunsuri neproductive: condamnări verbale ale exceselor regimului lui Bashar al-Assad, neînţelegeri vizavi de oportunitatea unei intervenţii armate şi o confuzie generală privind posibilitatea de a găsi o soluţie viabilă pe termen lung. Mai rău, în această situaţie jalnică, lumea ar putea întrezări un viitor extrem de urât.
Mai întâi, lăsaţi-ne să descâlcim o parte din aceste jocuri cu aţa, pline de ironii şi contradicţii, care încearcă să împiedice încetarea violenţelor din Siria. În timp ce Siria le refuză cetăţenilor săi libertatea politică, tolerează semnificativ mai multe libertăţi sociale decât cele mai multe ţări arabe - mai cu seamă decât Arabia Saudită, care se află în fruntea celor care cer îndepărtarea lui Assad.
Guvernată de alawiţi (o sectă şiită), Siria arborează un caleidoscop de grupuri diverse: arabi, armeni, creştini, kurzi, druzi, ismaeliţi şi beduini.
Dacă revolta inspirată de sunniţi cuprinde ţara, toleranţa faţă de diversitatea culturală şi religioasă ar putea fi ameninţată. Şi, de aceea, Siria generează, simultan, repulsie faţă de atrocităţile regimului şi teamă pentru ceea ce ar putea urma dacă regimul este înfrânt.
Într-o ţară atât de veche precum Siria, nu se pot examina problemele prezentului fără să se reflecteze şi asupra trecutului. Istoria, până la urmă, este întotdeauna mama prezentului şi geografia înaintaşilor.
În istoria lui despre lumea arabă de după Primul Război Mondial, "A Peace to End all Peace" (O pace care a pus capăt păcii), David Fromkin sugerează că Orientul Mijlociu de astăzi oglindeşte eşecul puterilor europene în încercarea lor de a consolida sistemele politice pe care le-au impus. Britania şi aliaţii săi "au distrus vechea ordine", zdrobind Turcia, ca lider al ţărilor arabe din Orientul Mijlociu. Dar, atunci, ele "au creat ţări, au numit con
