Dacă ar trebui să-i povestiţi unui puşti cîte ceva despre anii ’90, cum i-aţi descrie?

La începutul anilor ’90 încă mai prestam la Mina Petrila. Pînă la duminica orbului am încercat împreună cu un coleg geolog să schimbăm opţiunea de vot a biroului topo-geo în care ne cîştigam pîinea. Eram cu toţii vreo 15 oameni, posesori de diplome universitare, dar fără doctorate. Am încercat toate mijloacele, am folosit toate argumentele, lecturile, farmecele personale, dar pînă la urmă zîmbetul de 24 cm al Iliescului a învins. A venit apoi celebra mineriadă din 13-15 iunie.

Întorşi acasă, minerii au început să-i alerge pe intelectuali şi prin curtea minei, cu motivaţia că ei, minerii, muncesc, nu gîndesc. Maratonul a durat cîteva zile, pînă la sfîrşitul lunii, cînd cineva trebuia să le calculeze şi salariile.

Acestea au fost mărite de Miron Cozma, via Ion Iliescu, pentru adevăratul spirit civic dovedit la Bucureşti şi nu se aplicau acelora care n-au fost la plantat panseluţe în Piaţa Universităţii. Loviţi la buzunar, adică în chiar fiinţa noastră, am pus imediat bazele sindicatului „Demnitatea“, care număra 253 de cotizanţi, personal TESA, şi care era singura formă de opoziţie la Luceafăr, regele Soare de pe cerul Văii Jiului.

După un an de lupte prin varii tribunale, epuizînd şi arzînd toate etapele, am constatat că, la sfîrşitul proceselor, pierdute toate, am mai rămas patru oameni cu demnitatea la purtător. Cu ea-n raniţă, am semnat în 48 de ore trecerea mea în presa scrisă. România liberă îmi oferea jumătatea salariului de la Mina Petrila, plus (mai bine zis minus) că de-acum înainte trebuia să-mi plătesc curentul şi să-mi iau adio de la sporul de noapte.

Puţin mai dezvoltat aş putea povesti toate astea unui copil. Aşadar, lăsaţi copiii să vină la mine!

Din Valea Jiului cum se vede acea perioadă? Vi se pare că „tranziţia“ e la o distanţă d