E bine că am învins Andorra cu 4-0, dar nu și că, spre deziluzia suporterilor, tabela de marcaj arăta în minutul 90 doar 2-0!
Plecînd de la lipsa de valoare a partenerilor, care se va confirma, am așteptat altceva de la “tricolori”. Am vrut iureș, am visat vreo 7-8 goluri. Să mă scuze Pițurcă, dar cred că e și vina lui. Deoarece a afirmat că l-ar mulțumi și un succes cu 1-0, le-a inoculat băieților ideea că nu-i obligatoriu să forțeze, să insiste.
Ca atare, după ce au deschis scorul, aceștia au lăsat-o mai moale și, o întreagă repriză secundă, au oferit un fotbal fără adresă și fără lumină. Posac, bălmăjit, anost. La fel ca împotriva Estoniei la Tallinn, și de data asta rezultatul a fost superior evoluției. Jocul a scîrțîit. Chiar dacă n-a convins, ba a și rămas datoare, echipa a dovedit însă atitudine. A pus osul, a transpirat. Deși i-a lipsit explozia, uneori și inspirația, a o urechea într-un moment în care a strîns maximum de puncte posibile, fie ele și în fața unor adversari slabi, echivalează cu a căuta nod în papură cu orice preț. N-ar fi corect.
Firește, “naționala” nu trebuie menajată, tratată ca un bibelou ce riscă să se spargă la o adiere de vînt ori chiar la un strănut. Nu trebuie însă nici ridicată în slăvi, gratulată cu nota 10 plus! , cum a dat selecționerul cu oiștea în gard. Normal e să păstrăm măsura în raport cu ea, să acordăm aceeași atenție jumătății pline a paharului și celei goa-le. La urma urmei, în ciuda cusururilor ei, intră în discuție echipa care e, sau ar trebui să fie, a noas-tră, a tuturor. Probă concludentă că 25.000 de oa-meni au venit s-o vadă marți seara jucînd cu nimeni de pe lume!
Pe de altă parte, să nu-i negăm publicului dreptul de a dezaproba atunci cînd, la 2-0 și în compania unor diletanți, “tricolorii” păreau mai dornici să păstreze rezultatul decît să mărească dife-ren-ța! Să ne fie limpede că, și d
