"Nu regret, nu ma jelesc, nu strig/ Toate trec ca floarea spulberata./ Vestejit de-al toamnei mele frig/ Nu voi mai fi tanar niciodata"
Sunt versuri scrise de Esenin si le-am auzit recitate de Stefan Iordache. Avea un fel de-a recita ca si felul lui de a juca. Un fel revoltat, profund, major. Indiferent de rol, el avea un dar de a te intari prin jocul lui si de-ti da puterea de a influenta in continuare viata. El lucra cu esentialul.
Construia destine, situatii, juca viata pe jaratec de facea din tine, spectatore, un mare luptator.
Vremea trecea, umbrele innegreau sufletul, dar la teatru se respira. Iar la Stefan Iordache invatai alfabetul supravietuirii. Infrangerea trebuie sa te impinga inainte. Sa salvezi lumina pe care Dumnezeu ti-a dat-o la nastere.
Frazele par bombastice, dar nu sunt. Amintirea lui e dureroasa pentru ca pe masura ce trece timpul ne dam seama cat de vulnerabili suntem fara jocul lui actoricesc, fara tectonica lui artistica...
Avea o remarcabila capacitate de transfigurare imi spune Dana Dogaru cu care vorbesc despre el, pentru ca ne lipseste atat de mult. Mi-e dor de zilele de repetitie, cand venea cu doua ore inainte si statea si astepta "ceva anume". Ii placea sa stea si inainte si dupa spectacol singur. El cu el. Era vulnerabil si sarcastic, era ascuns si generos, profund si copilaros. Era ca nimeni altul. N-avea nimic fals. Parea ca nu e sociabil, parea morocanos si taciturn, dar era o masca. Masca ii ascundea sensibilitatea... Nu pot sa-l uit! Amintirea lui e sfasietoare, pentru ca facea parte din acea categorie de oameni pe care nimic nu poate sa-i inlocuiasca. Cine sa-l inlocuiasca?!
- Era dificil?
- Nu mai tin minte. Era prietenos. Ii placea sa aiva musafiri, sa aiva casa plina si aici in Bucuresti, si la - Gruiu. Ii placeau pisicile, avea vreo trei pisici.
- C
