De cînd au vrut s-o pună la index, pe întrecute, BOR-ul, catolicii şi greco-catolicii din cauza piesei sale de teatru, Evangheliştii, Alina Mungiu-Pippidi nu mai scrie literatură. (Păcat!) Doar editoriale. Le-a adunat, parţial, într-un volum, fără să facă pe guru în fustă şi pe imparţiala vopsită politic*.

Alina Mungiu îşi recunoaşte, cinstit, simpatiile şi antipatiile şi nu-şi leagă tastatura de analist la gardul nimănui. Ii plac intelectualii angajaţi, nu şi intelectualii cu angajament. Mai crede în societatea civilă, cîtă a rămas neanexată politic. Nu-şi face iluzii, dar continuă să aibă speranţe. Adică nu se pronunţă din postura analistului acrit, ci a medicului social, ca să zic aşa, care-şi diagnostichează azi pacientul, cu nădejdea că-l va vedea cîndva vindecat. E optimistă pe termen lung şi sceptică pe moment.

A.M.-P. e convinsă că românii nu vor lua premiul Nobel cîtă vreme sistemul autohton de selecţie va mai confunda geniul cu pila şi valoarea cu aplaudarea de bisericuţă. Ar băga mîna în foc că dacă Herta Müller rămînea în ţară n-ar fi luat Nobelul, fiindcă n-ar fi avut altă şansă decît să se acomodeze şi că a emigrat tocmai pentru că nu voia să devină rebela cu voie de la stăpînire, ci de capul ei. Nu confundă turnătoria, pe care n-o suportă, cu mărturia smulsă sub teroare, pe care o compătimeşte. De unde şi atitudinea ei total diferită faţă de Sorin Antohi şi de Oscar Pastior. Lui Băsescu îi rade pretenţiile de stîlp unic al democraţiei şi de alesul priceput la toate. Iî arată clientela cu degetul şi-l anunţă sec, cu cîteva luni înainte de votul de la referendum, că a devenit o problemă pentru majoritatea populaţiei.

Poţi să fii sau nu de acord cu Alina Mungiu, despre un subiect ori altul, dar asupra imaginii de ansamblu, chiar şi dacă n-ai chef, îi dai dreptate. Fiindcă o crezi că nu visează să ajungă pe lista nimănui şi că vrea să