De-a lungul timpului, multe întîlniri din Cupa Davis s-au decis în mod dramatic. România a avut eroii ei, oamenii care au pus nervi, emoţii şi talent în triumfurile finale.

Nimeni nu ştie cum se va bucura. Vine momentul ultimului punct, punctul care închide meciul, meciul care închide întîlnirea, şi totul pare ireal. Preţ de o microsecundă, prezentul îngheaţă, e ca un stop-cadru dintr-un film pe care îl vei revedea toată viaţa în aceeaşi lumină.

Duminică seară, ora aproximativă 21:30 a disputei care începuse la 17:10, la Cluj, într-o sală care tresaltă, aplaudă şi scandează, Victor Crivoi abia îşi mai simte picioarele. Crampe, băşici pline cu sînge, o durere surdă care dispare atunci cînd s-a dus şi ultima minge.

Momentul de glorie

Jucătorul în vîrstă de 30 de ani se lasă să cadă pe spate, copleşit de emoţie şi de efort. Aceasta e clipa izbăvirii pentru el, după 4 ore şi 20 de minute de joc. Ochii se mută iute spre învins. Finlandezul Harri Heliovaara şi-a încovoiat umerii sub povara a încă unei înfrîngeri în Cupa Davis. Acum a fost cel mai aproape de victorie. Căpitanul lui nejucător, Kim Tiilikainen, îl întîmpină cu un gest protector. Mutăm iar imaginea pe Crivoi, încă întins pe jos. Nu se mai zăreşte, toţi cei din echipa României s-au aruncat peste el, îmbrăţişîndu-l, aproape sufocîndu-l cu euforia, cu afecţiunea lor.

Apoi, îşi dau seama că eroul trebuie arătat lumii. Îl scot pe Victor din grămadă şi îl ridică pe braţe. Îl aruncă şi îl prind de cîteva ori, el zîmbeşte larg, fericit, cu toate durerile anesteziate. "A fost o sărbătorire în premieră, mi-era teamă să nu mă scape, să nu ajung pe la spital cu vreo fractură!", mărturisea Crivoi mai tîrziu. "Tenisul în Cupa Davis e diferit", spune misterios căpitanul Ciprian Porumb, "îi face pe jucători să-şi învingă limitele".

Victor şi steagul

Grămada efervescentă se desface. Fi