Recentul program enunţat de preşedintele ICR indică, dacă mai era nevoie, parcursul pe care se va angaja această instituţie. Încă o dată, ceea ce contează este mutaţia instituţională pe care ICR a suferit-o, o dată cu adoptarea noii ordonanţe de urgenţă. În termenii cei mai simpli, acest act normativ consfinţeşte trecerea de la poziţia de entitate independentă la statutul de oficină de propagandă a statului român.
În acest mod, ICR este subordonat uneia dintre cele mai perverse şi longevive obsesii autohtone- preocuparea pentru imaginea României în lume. Este aceasta o obsesie legată, inextricabil, de un complex identitar provincial şi nevrotic, complex ce pare să sugereze că România şi cultura ei sunt obiectul unei cabale ce vizează izolarea şi necunoaşterea patrimoniului ei. Răspunsul , natural, la această provocare este centralizarea şi planificarea propagandei. Şi renunţarea la abordările cu un aer suspect de cosmopolitism.
Aşa cum este el desenat , astăzi, de către ordonanţa în vigoare, ICR nu se distinge prin nimic de proiectele pe care regimurile non-democratice de după 1938 le- au imaginat. Apărarea identităţii românilor de peste graniţe se întâlneşte, în mod previzibil, cu replierea către un izolaţionism retoric de rău augur. Schimbarea operată la nivelul ICR nu este una de persoane, ci de traiect cultural.
Din această perspectivă, soluţia raţională a oricărui curent de opinie opus autarhiei nu poate fi alta decât aceea de a reaminti, apăsat, că alternativa la cursul actual este revenirea la misiunea legitimă a ICR. Miza dezbaterii se cere plasată în acest spaţiu al reafirmării scopului instituţional asumat. ICR nu este şi nu poate fi o agenţie guvernamentală oarecare ce gestionează propaganda naţională. ICR nu este şi nu poate fi un organism domesticit şi castrat, redus la rolul, amorf, de curea de transmisie. ICR nu este şi nu
