La patru ani de la începutul ei oficial criza continuă să fie o enigmă. La finele fiecărui trimestru marile (şi micile) economii îşi afişează cifrele; într-un trimestru acestea sunt mai mari (chiar dacă nu sensibil) decât în precedentul şi lumea începe a vorbi – uşurată – de “relansare”, dar optimismul nu durează mult: trimestrul următor curbele sunt descendente şi voci sumbre profeţesc adâncirea în “recesiune”. Nimeni – din mulţimea de “guru” ai finanţelor şi de laureaţi ai Premiului Nobel pentru Economie – nu pare a fi în măsură a ne spune, cât de cât credibil, când vom înceta a mai vorbi de criză. Se poartă discuţii savante despre semnificaţia unor cuvinte, despre variabile (vizibile şi ascunse), despre termeni care nu sunt inteligibili decât iniţiaţilor (dar pe care mass media îi preia tel quel) şi, în general, aşa cum se obişnuieşte, despre tot felul de aspecte punctuale care – ignorate în bilanţurile anterioare – modifică tabloul de ansamblu. Dar nimeni nu se dovedeşte capabil să răspundă întrebării – banale în simplitatea ei – pe care şi-o pune orice om: când se va sfârşi cu toate acestea?

În mod straniu, şi omul obişnuit şi laureatul Premiului Nobel pentru Economie sunt purtaţi de aceeaşi reverie: criza e un accident şi, mai devreme sau mai târziu, vom reveni la normalitate, adică la “creşterea economică”. Explicaţia cea mai simplă (şi, de aceea cea mai generală) a acestui accident spune că în mecanismul – raţional şi bine rodat – al “economiei de piaţă” s-au strecurat nişte corpuri străine (excroci, speculanţi, complotişti oculţi) care au gripat marea maşinărie. Depistarea şi izolarea lor (inclusiv la propriu), riguros instrumentată de state şi instituţii internaţionale, e prezentată ca fiind momentul cathartic în care economia devine conştientă de ea însăşi şi îşi asumă o autentică moralitate, menită a întemeia viitorul pe alianţa dintre prosperitate