"Privatizarea" Oltchim si fenomenul Dan Diaconescu reprezinta, combinate, dovada suprema ca sistemul economic din Romania, si cel politic asociat lui nu s-au schimbat in mod esential dupa 1989, si ca niciun guvern aflat in functie de atunci nu a indraznit sa le deranjeze macar cu o intrebare, daramite sa le "reformeze".
Oltchim, o intreprindere-mamut fanion pentru "obsesiile petrochimice" ale regimului comunist, a fost infiintata in 1966 si a devenit, dupa 1989, un caz emblematic pentru criza "intreprinderilor de stat", care, prin pierderile colosale cumulate, risca astazi sa scufunde economia Romaniei, si asa fragila, in abis.
Sa fim bine intelesi, industria este absolut necesara oricarui stat care vrea sa supravietuiasca socului actual al globalizarii. Doar ca este nevoie de industrii care nu numai sa ofere locuri de munca, dar care sa faca si export, pe profit, si sa contribuie la sustinerea jurisdictiei fiscale si bugetare in care se afla. In cazul nostru - Romania.
Nicio tara nu are nevoie de intreprinderi care merg continuu in pierdere si care trebuiesc perfuzate cu subventii (oricum le-ar numi politicienii), respectiv cu bani transferati de la cei care-si platesc taxele si impozitele si sunt productivi. Decat "intreprinderi" care toaca resurse pe cheltuiala tuturor, mai bine lipsa.
Intrebarea principala in contextul romanesc este de ce intreprinderi de stat ca Oltchim (sau Hidroelectrica, Tarom si lista este lunga), desi aveau infrastructuri satisfacatoare in 1989, piete relativ asigurate, si forta de munca calificata si disciplinata, au ajuns adevarate pietre de moara de gatul Romaniei in doar 20 de ani.
La aceasta intrebare exista un singur raspuns: unii dintre cei care au pus mana pe putere in 1989 au folosit aceste intreprinderi ca simple mijloace de a jefui resursele statului, secandu-le de vlaga
