Romania a traversat mereu evenimente pe care cei mai multi dintre noi am putut pune cu greu stampila normalitatii.

A fost tranzactionata de fiecare data cand a avut cineva un interes electoral, in numele ei s-au savarsit toate potlogariile pe care, ca sa nu ne pierdem mintile, le-am considerat obisnuinte ale unei democratii care se chinuie sa-si construiasca reguli. De obicei originale, ca sa justificam meschinaria.

Asa ca, daca un patron de televiziune pe care niciun politician "adevarat" nu dadea in urma cu un an vreun chior decat pentru a se inscrie la cuvant in fata segmentului social atat de hulit, dar atat de bun de agatat in trena voturilor "frecventabile", a cumparat o uzina, si habar nu avem cum, nu asistam decat la inca o demonstratie de normalitate in acceptiunea consacrata de acesti ani de aiureli.

In momentul in care am auzit ca Oltchim este o unitate strategica ar fi trebuit ca privatizarea ei sa ne fie explicata in cele mai mici detalii si supusa regulilor transparentei fara ca asta sa se rezume la transmiterea licitatiei la televizor. Faptul ca in afara de Remus Vulpescu si sefii sai din Guvern nimeni nu cunoaste numele bancii emitente a unor scrisori de garantie, ca nimeni nu stie nici macar investitorul la fel de strategic anuntat de Dan Diaconescu ne arata ca in Romania este posibil orice.

De pilda, o grupare mafiota poate oricand sa angajeze o persoana publica sa-i reprezinte interesele, sa-i puna in mana un certificat de bonitate si sa o trimita sa cumpere Tarom sau CFR Marfa, toate aceste operatiuni desfasurandu-se potrivit regulilor achizitiilor.

E o nebunie? Desigur! Dar in absenta unor informatii pe care institutiile statului le pot valorifica inteligent, prin intermediul unor jurnalisti de investigatie, intrebari de genul "ce interes are un investitor serios sa se ascunda in spatele