Amestec de naivitate și lipsă de experiență, credulitatea devine prostie atunci când e practicată sistematic. În viaţa noastră personală, uneori, cerem apropiaților noștri să fim mințiți: spune-mi o poveste frumoasă (chiar dacă ireală)! În viața politică, aplecăm urechea la vorbele diferiților demagogi.
Suntem cu atât mai vulnerabili cu cât ne afectează sărăcia materială și spirituală. Indigența te face victimă sigură a promisiunilor deșarte.
Pe de altă parte, nu cred în ipocrizia celor care, demonizând o singură persoană, ratează explicația unui amplu fenomen social: inerția USL și ascensiunea PP-DD în sondaje, pregătită prin nocturnele deloc chopiniene la OTV și culminând cu farsa privatizării Oltchim.
În România post-decembristă, socialismul latino (cu versiunea samba în orașul lui Mazăre și în varianta feudală de la Cornu, via Zambaccian & Rahova) are deja o istorie respectabilă. Nu vom face aici genealogia asistențialismului electoral. Să remarcăm doar câteva similarități sau raporturi izomorfice:
1. Între propunerile de supra-taxare făcute de un om inteligent, spălat și articulat (dl Liviu Voinea, secretar de stat în Guvernul Ponta) și discursul mimat împotriva ciocoimii susținut de un personaj exotic și inclasabil (dl Dan Diaconescu) diferențele țin numai de ambalaj. Doctrina e, pe fond, aceeași.
2. Stânga rămâne matricea unde se întâlnesc doctrina amendării celor bogați cu elanul naționalizării pierderilor companiilor de stat (și al privatizării profitului). Stânga camuflează cleptocrația invocând interesul național și importanța Statului social, al cărui țel unic pare a fi – în discursul premierului Ponta calchiat după Conul Leonida – plata salariilor: Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…
Cum să combați pesta acestui populism iefti