Bucurestiul e plin de amarati, flamanzi, dezbracati si tot soiul de betegi. Privirea umila, vocea stinsa, povestea induiosatoare ori cartonul care-i foloseste drept CV cersetorului ne fac sa ducem mana la portofel si sa-i dam cativa bani nefericitului.
A da bani cersetorilor ne confirma ca suntem oameni buni, milosi si empatici cu suferinta altora. Cand aflam insa ca milogii castiga de cateva ori mai mult decat noi, ne clatina putin convingerile morale. Cand infirmul se ridica din carucior sa-si ia un rachiu, ne zdrucina de-a dreptul convingerile morale.
Si cand copilul de cinci ani, caruia i-ai dat un leu dupa ce te-a tras de maneca, te injura de toate celea, uiti de orice convingeri morale, iar primul lucru care-ti vine-n minte e aia cu "facerea de bine...".
"Vino la mine si impresioneaza-ma. Emotioneaza-ma, stoarce-mi o lacrima", spunea Pepe din Filantropica si incheia apoteotic cu "mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana".
Centrul Bucurestiului s-ar putea numi, la fel de bine, Aleea Milogilor, pentru ca, in Capitala, sunt atatea maini intinse care spun povesti, incat la fiecare cinci minute ai un flashback din filmul lui Caranfil.
In fata unei covrigarii de la Unirii, o batrana flutura un certificat care atesta cine stie ce boala groaznica.
S-ar duce vizavi, in fata mall-ului de lux de langa biserica, dar zona-i deja sub jurisdictia retelelor locale de cersetorie. Cerseste pe muteste si nu vorbeste decat pe bani, iar daca nu primeste suficient, isi ridica poalele-n cap, sa-i arate chilotii milosului.
Imaginea-i de-a dreptul apocaliptica si-n ochii unui bucurestean obisnuit deja cu furnicarul orasului, daramite in obiectivul unui strain pus pe imbogatit albumul foto personal.
Langa batrana exhibitionista, o alta cerset
