Patru oameni locuiesc într-o singură cameră, înglodaţi în datorii. Alte sute de familii din Râmnicu Vâlcea trăiesc aceeaşi dramă. Nu au bani de rate, de mâncare sau pentru hainele de şcoală ale copiilor. „Vina" lor? Una singură: sunt angajaţi ai combinatului Oltchim.

Ca şi alţi 3.000 de salariaţi ai Oltchimului, vâlceanul Ion Marin, 40 ani, duce în fiecare zi o luptă acerbă pentru a supravieţui alături de cei doi copii ai săi şi de soţie.

Au fost şi vremuri mai bune, când atât el cât şi soţia lui aveau de lucru. El este operator chimist, la Secţia Plastifianţi, din Oltchim, fiind şi absolvent al şcolii de maiştrii.

Ea, Irina, a fost muncitoare la un complex de creştere a puilor, care a aparţinut tot Oltchimului, dar postul ei s-a restructurat.

Soţii Ion au doi copii, Adi, 12 ani, elev în clasa a VI-a, şi Gabriel, de numai trei anişori.

„Locuiam toţi patru într-o cameră a Căminului nr. 2 Oltchim. De când nu mai primesc banii la timp, a trebuit să trimit soţia, care nici măcar şomaj nu ia, la ţară, cu copilul cel mic.

Nu aveam din ce trăi. Dintr-un singur salariu, care şi ăla vine cu mari întârzieri, am ajuns să nu mai ştiu cum să o scoatem la capăt.

Pentru Adi nu am avut haine de şcoală, celelalte i-au rămas mici", spune Ion Marin.

Adi este un elev premiant la şcoală. „Întotdeauna mi-am dorit să-mi cumpere tata role, dar n-a fost să fie! Nu, marea n-am văzut-o niciodată, iar muntele l-am văzut din autobuz, când mă duceam la Horezu", spune băiatul.

„Azi (ieri, n.r) nu am avut cinci lei să pot achita factura la telefonul fix. E atâta tristeţe în sufletele noastre!", spune tatăl, arătându-mi spaţiul îngust, pe alocuri impregnat de igrasie, unde este nevoit să îşi ducă existenţa.

Uneori vrea să împrumute câţiva bănuţi pentru pâinea de toate zilele, dar majoritatea locatarilor din Căminul nr. 2 sunt tot salariaţi ai