Criza constituţională din vara anului 2012 nu poate fi disociată de   mai larga dezbatere  ce priveşte centralitatea  legii fundamentale şi necesitatea existenţei mijloacelor de protecţie împotriva derapajelor anti – democratice. Acţiunile recente ale majorităţii parlamentare au avut ca obiectiv programatic eliminarea garanţiilor  ce permit democraţiei constituţionale  să supravieţuiască. Suveranitatea camerelor nu poate fi gândită în afara limitelor trasate de către constituţie.

În acest context al codificării arbitrariului, decizia Curţii Constituţionale din 26 septembrie 2012 este de natură să reafirme, o dată pentru totdeauna, poziţia pe care o deţine Tribunalul constituţional ca instanţă ce sancţionează conduitele şi actele ce contrazic legea fundamentală. Dincolo de  preşedintele Republicii sau de prim- ministru,  în joc se află principiul supremaţiei constituţiei. Invalidând aceste articole din proiectul de lege privind reprezentarea României în politica  externă, Curtea a clarificat  un aspect esenţial- ea este şi rămâne unicul interpret al constituţiei şi este singura în măsură să arbitreze conflictele apărute din aplicarea legii fundamentale.

Decizia din 26 septembrie 2012 permite reevaluarea, retrospectivă, a succesiunii din evenimente ce au culminat cu suspendarea din funcţie a şefului de stat. Confuzia dintre suveranitatea pe care o exercită parlamentul, în numele naţiunii, pe de o parte, şi  omnipotenţa   acestuia, pe de altă parte, este definitiv eliminată. În materiile ce sunt conferite Curţii sau altor organe ale statului,camerele nu îşi pot impune, în mod arbitrar, voinţa lor. Profilul politic şi juridic al democraţiei constituţionale are drept consecinţă  încadrarea voinţei reprezentaţilor naţiunii în paremetrii legii fundamentale. De aici, gravitatea oricărui act prin care este contestată sau subminată poziţia instituţională a  Curţ