Cunosc o mulțime de oameni disperați pur și simplu de soarta ICR-ului după plecarea echipei lui Horia Roman Patapievici și înlocuirea oamenilor din teritoriu, – adică din 27 de capitale ale lumii, unde în ultimii ani începuseră să se audă despre noi și lucruri bune, – cu nume care mai de care mai neverosimile, când nu cu oameni fără nume. Sunt, mărturisesc, la fel de disperată. Nu am reacție, nici măcar la articole și luări de atitudine cu care rezonez întrutotul. Ca acela al dlui Papahagi de mai ieri. Fiindcă de pildă, nu exclud, în totalitate, ca o persoană cultivată și inteligentă, ca Doina Uricariu, să fie și suficient de orgolioasă și să vrea să nu se lase mai prejos decât predecesoarea ea și să-și și convingă șefii de la București să-i permite să arate că poate. Nu exclud posibilitatea ca prin inteligență și cultură, dl. Dobrescu să nu strice prea mult din ce s-a făcut la Paris, de bine de rău. Nu ignor nici că în unele locuri echipele nu erau chiar o lumină și nici posibilitatea ca unele echipe, excelente, să rămână pe loc. La Praga, de exemplu, se fac lucruri minunate la ICR. Toți cehii care au avut misiuni în România, au rămas cu o nostalgie a Bucureștiului cultural pe care și-o potolesc acolo. Asta se mai poate întâmpla și în alte locuri, ca la ICR-ul din Israel, de exemplu, model de eficiență și deschidere, și oriunde, acolo unde bătălia pe  post nu este așa de aprigă. Fiindcă de fapt, aici e aici. Nu calitatea profesională, pe care nu o cunoaștem în prezent,  mai mult decât o știam pe cea a oamenilor dlui Patapievici, la început, ne aduce la deznădejde. Nici faptul că, întocmai ca într-un fel de autosabotaj, multe din numiri sunt rezultatul nu doar neinspirat al neinspiratei numiri a dlui Marga acolo unde nu-i era locul ( fiindcă la urma urmei unde-i era locul, te întrebi; și unde le era  la urma urmei locul lui Ponta, sau al lui Antonescu, sau al lu