Plecat din România şi stabilit în America încă din anii ’80, Dumitru Radu Popa a rămas o prezenţă vie în viaţa culturală românească. Între publicarea volumelor de proză scurtă sau a romanelor, scriitorul semnează constant în revistele culturale articole cu tematică socială sau politică, unde se dovedeşte o conştiinţă critică ascuţită, care deconstruieşte cu uşurinţă „performanţele“ contingente ale existenţei noastre. Fără a se feri să-şi spună răspicat punctul de vedere, o face la modul elegant, cu multă ironie subtilă şi umor usturător. Ironia şi umorul din eseistică se pot găsi şi în proza căreia îi conferă o subtilitate specială şi care nu-i permite cititorului să moţăie cu cartea în mînă, cu atît mai mult cu cît este mereu purtat prin labirintul lumilor paralele, al planurilor multiple, deschise prin pendularea între real şi fantastic. Fluenţa naraţiunii şi simţul limbii (autorul chiar vorbeşte româneşte, putîndu-ne da lecţii celor rămaşi locului) sînt alte trăsături ale prozei lui Radu Popa, care se întîlnesc şi în cel mai recent roman al său, Sfinţi, vînturi şi alte întîmplări. Ca şi în alte proze, dimensiunea fantastică vine să adîncească rădăcinile realităţii. Împletirea celor două dimensiuni este evidentă încă din primele pagini ale romanului, unde îl întîlnim pe Toni, cel care îşi asumă o falsă identitate de pădurar, în realitate fiind un judecător dezamăgit de felul în care este împărţită dreptatea. Autorul amestecă fundalul realist al începuturilor comunismului românesc cu elemente autobiografice şi reveria de basm cu ludicul uneori absurd, conferind romanului o structură multistratificată. Într-o singuratică aflare de sine, rămas fără vise de a­proape un an şi cu vînturile rotindu-i împrejur în mijlocul pădurii, Toni se reîntîlneşte – de data aceasta faţă în faţă – cu făpturile binecunoscute din basmele copilăriei sau cu sfinţi. Deodată, se trezeş