Nu am deloc o părere prea bună despre generalii români. Nici despre cei ante şi nici despre cei post decembrişti. Pe cei de dinainte de 22 decembrie 1989 i-am cunoscut doar de la tribună sau din prezidiu, dar pe cei de după i-am văzut îndeaproape cu diverse ocazii, oficiale sau nu. Poate că sunt robul cosmopolit al falselor clişee propagandistice create la Hollywood despre cum arată un general, dar chiar şi aşa, ceea ce am văzut cu ochii mei, pe viu, în materie de generali euro-atlantici bate mult, şi de departe masa generalilor mioritici. În mod sigur nu sunt purtătorul inconştient al unor frustrări acumulate într-o carieră militară de peste douăzeci de ani în care aş fi avut de suferit nu ştiu ce traume sau umilinţe de pe urma unor generali. Dimpotrivă, soarta sau mai degrabă ironia acesteia, a vrut să ajung înainte de trecerea în rezervă pe o cracă ierarhică a Statului Major General de neimaginat atunci când în timpul stagiului militar în termen redus am fost băgat zece zile la arest, degradat (de la caporal la soldat) şi ceea ce era mult mai dureros, ras în cap pentru că am fost prins citind în postul de pază de la porcăria regimentului, ziua în amiaza mare, "Iluzii pierdute" de Balzac. În pofida acestui debut anti-milităros, nu am avut prejudecăţi sau resentimente, ci dimpotrivă, la începuturile carierei mele militare am fost şi eu victima aurei de personaj infailibil şi atotputernic pe care o purtau uniformele cu vipuşcă lată la pontaloni, stele pe umăr şi lauri dubli la caschetă. Aşa încât, atunci - adică înainte de 1990 - şi acum - adică în perioada postdecembristă - am cunoscut şi generali români de excepţie, dar mult prea puţini, cariera acestora fiind de cele mai multe ori stopată până la acel prag dincolo de care ar fi apărut riscul de a deveni un periculos reper şi termen de comparaţie.

Înainte de 1989, gradul de general era rezervat sene