Câteva rânduri pentru și despre oamenii de la Oltchim

Am privit zilele acestea cu tristețe indignarea și disperarea celor trei mii de angajați de la Oltchim. Păreau veniți de pe altă lume, cu salopetele lor albastre și cu cozile de la bancomate, cu discursul lor despre salarii care nu au intrat și caiete care trebuie cumpărate copiilor. Aproape uitasem că există muncitori, că se mai duc oamenii la schimburi, ca sunt mulți care fac naveta și trăiesc de la chenzină la salariu. Televiziunile ne arată mereu altceva, clasa muncitoare era parcă evaporată în ultimul deceniu. Personajele din cluburi și starletele de doi lei, curvele pe post de animatoare sau baronii excentrici ai politicii sunt azi personajele-eroi care fac agenda publică. Dan Diaconescu a venit în această lume, iar televiziunile l-au urmărit flămânde de vulgaritate și senzațional, dar fără să vrea, ne-au arătat fundalul cu muncitorii, ca niște salopete scoase la soare. Nimeni nu i-a intrebat nimic despre viața lor, nici un jurnalist nu a fost curios să se invite în casa vreunuia dintre ultimii supraviețuitori ai comunismului. Vor rămâne o enigmă sau vor popula doar discursurile de campanie electorală ale politicienilor sau statele de plată cu ajutoare sociale de urgență. Dincolo de asta, acești oameni deja și-au pierdut statutul social și locul acesta de muncă. Chiar dacă unii vor mai rămâne câțiva ani prin hale, mai puțini, făcând altceva, ei sunt trimiși deja la reciclarea istorică majoră prin care trece fostul lagăr socialist. Au fost fericiți pentru că, într-un fel, acești oameni au reușit să mai trăiască două decenii în plus de utopie socială. Două decenii în care au simțit tranziția mai puțin decât ceilalți, în care au construit un oraș cu presa cea mai vie din provincie, au umplut până la refuz cu steaguri tricolore sala de sport unde Oltchim, ca pe vremuri, lupta pentru onoarea Român