1. Dacă ar fi să considerăm locurile datate din opera lui Barthes, nu ar trebui să ne uităm atît înspre S/Z sau spre alte texte aşa-zis analitice, pline de tabele şi linii (da, e greu de citit aşa ceva, e la fel de greu ca lectura unei pagini din proza lui Mallarmé, doar că textele sale strălucesc de prestigiul romantic al literaturii). N-ar trebui să ne gîndim nici la textele lui, mai vechi, din anii ’50-’60, despre cultură populară şi vizuală, spre care scriitorul s-a îndreptat dintr-o poftă de materialitate, de carne, pe care i-o cunoaștem foarte bine. Ceea ce mi se pare datat sînt cîteva dintre articolele lui cele mai celebre, de după 1967-1968, după ce citise Scriitura şi diferanţa, volumul din 1967 al lui Derrida, sau Cuvintele și lucrurile (1966) al lui Foucault. De atunci, Barthes are grijă să vorbească despre literatură ca operă deschisă – despre textul scriptibil versus textul lizibil (distincția, în S/Z) – adică despre literatura care se face, nu se consumă, chiar şi atunci cînd vorbim despre cititor – mai ales atunci! – şi nu doar cînd ne gîndim la scriitor. Textul care mi se pare cel mai datat este cel mai celebru din perioadă: Moartea autorului. Apare aici, dar nu doar, ideea semiologiei, a metodei critice practicate de el, ca practică „revoluţionară“. Este de fapt o perioadă, cea a minirevoluției din Mai, în care Barthes insistă ceva mai mult pe ideea unei revoluții în literatură – în felul de a o practica și mai ales de a o citi. Într-un interviu dinLettres françaises, din iulie 1968, Barthes spune: „reflecţia semiologică (aşa cum o concep eu – adorabilă nota bene) este în întregime îndreptată spre o ultra-revoluţie, cea a sistemelor de sens; ea nu crede că «spontaneitatea» [...] se află la adăpost de coduri“. Această reflecţie este, crede el, conţinută și de literatura contemporană, şi în felul acesta putem aprecia ca revoluţionară însăși lite