Primul. Se ia un cuvînt, o frază spusă de cineva cu o anumită ocazie. Se sugerează că acel cineva a rostit fraza cu pricina în cu totul alt context. De la această premisă (falsă) se construieşte un raţionament demolator pentru emitentul frazei, i se face proces de intenţie etc. Exemplu. Preşedintele suspendat şi-a numit adversarii politici „puşcăriabili“. S-a întîmplat la începutul campaniei pentru referendum, mult înaintea votării. Vorba – de un gust mai mult decît îndoielnic – a fost răspîndită pe toate canalele media. După anunţarea rezultatelor, cînd procurorii au început anchetele în localităţile unde cvorumul a fost mult peste sută la sută, un cunoscut poet scrie: „Nu ştim exact dacă suavul puşcăriabil(i) se referea, în exclusivitate, la autorii loviturii de stat şi/sau pucişti; sau la cei peste şapte milioane şi aproape jumătate ce tocmai spuseseră, la referendum, DA! Probabil, şi la unii, şi la ceilalţi, de vreme ce, prin sate şi cătune, avea să bîntuie, din poartă-n poartă, potera Parchetului zelos, amintindu-mi scene din Răscoala sau din anii colectivizării“. Or, tocmai, că ştim exact la ce se referea, iar acel „probabil“ e o manipulare grosolană. Restul e o ficţiune care decurge din „probabil“ şi care nu într-un articol politic îşi avea rostul. La limită, cînd nici asemenea tertipuri nu prind (dar prind, din păcate), se poate, pur şi simplu, fabrica un citat care să fie pus în gura sau cartea cuiva. Dacă „eroarea“ e descoperită şi autorul ei somat să producă referinţa exactă, se poate răspunde senin că „e drept, n-a spus el asta, dar ar fi putut foarte bine s-o spună, dovadă celelalte intervenţii ale lui“. Iar autorul falsului continuă să scrie imperturbabil – şi e chiar publicat. Al doilea. Se aplică un calificativ infamant unui grup de persoane nedefinit. Nu se dau nume, deci nici nu se precizează de ce merită persoanele din acel grup virtual acel