Apariţia memoriilor lui Adrian Marino, grupate sub titlul Viaţa unui om singur1, cu tonul lor vituperant şi resentimentar, nu trebuia să surprindă pe nimeni. Autorul şi-a precizat, încă de la începutul anilor ’90, noile (sau vechile?) sale orientări estetice şi politice.

Cu veninul strâns nu tocmai preschimbat în miere, autorul îşi revizitează locurile, oamenii şi lecturile care i-au marcat viaţa. Cartea se citeşte cu pasiunea cu care citeşti un roman, cu menţiunea că, în partea a doua a ei, redundanţele devin supărătoare, întrucât, asemenea lui Steinhardt sau asemenea lui Manea, Marino se întoarce mereu şi, uneori, obositor, asupra aceloraşi obsesii.

Cum se autodefineşte, însă, egoscriptorul acestor rânduri? Mai întâi, ca un propaşoptist sau ca un „neopaşoptist”. Mircea Muthu i-ar da dreptate: „Prin cuprinderea largă, enciclopedică a iniţiativelor lui, prin râvna pionieratului şi himera stimulatoare a monumentalului, Marino face în literatura noastră figură de postpaşoptist”2. Una dintre marile teme ale cărţii este – din nou ca la Steinhardt – libertatea. Doar că aici ea nu mai e înţeleasă teologic, ca un antonim al păcatului, via Kierkegaard, ci stricto sensu ca libertatea de scris specifică „liberului profesionist” (p.108). Se mai consideră – şi este, într-adevăr – un macedonskian (p.114), şi, totodată, un om al documentării asidue (p.293).

Deşi nu s-ar crede la prima vedere, în apa viermănoasă a textului mai joacă, însă, şi „sterlici de miere”: chiar dacă mult mai generos în diatribe, Marino nu este un om lipsit de capacitatea de a admira. Printre pariurile lui culturale, fie că sunt obiective, fie că sunt alimentate de prietenii ori simpatii reciproce, se numără şi: Ion Negoiţescu, Sanda Stolojan, Sorin Alexandrescu, Marta Petreu, Nicolae Breban, Ştefan Borbély, Ana Blandiana, Ruxandra Cesereanu, Doru Pop, Virgil Ardeleanu, Mircea Carp, Ma