Puţine speranţe se întrevăd pentru România în anii viitori, poate chiar în deceniile viitoare.

Prin ”speranţe” înţeleg perspectiva unei vieţi decente, cu tot ceea ce înseamnă ea, pentru majoritatea oamenilor, măcar, dacă nu pentru fiecare. O viaţă în care să poţi respira, să nu cunoşti stresul lipsurilor cotidiene şi nici pe cel al problemelor psihologice care apar într-o lume neaşezată cum trebuie. Bunăstarea materială şi cea spirituală sunt, de fapt, de nedespărţit, aşa cu e imposibil să desprindem sufletul, cu nevoile sale, de trupul din miezul căruia a răsărit.

Într-o lume prost întocmită, cum e lumea românească de azi, absolut toată lumea suferă. Marea majoritate a conaţionalilor noştri suferă de sărăcie lucie şi fără speranţă. Fiecare zi este pentru ei un chin, o trudă sisifică şi fără satisfacţii. Prost hrăniţi, prost îmbrăcaţi, locuind prost, ei se află sub o anumită limită a decenţei, şi nu doar din punct de vedere material.

Sărăcia materială transformă un popor într-o gloată. Ea produce sărăcie sufletească, educaţie insuficientă, lipsă de criterii şi de gust, naţionalism, şovinism (în general, prejudecăţi de toate felurile), delincvenţă. Trebuie să spun că provin dintr-o astfel de lume măruntă şi că n-am simţit niciodată dispreţ elitist pentru ea, ci compasiune şi solidaritate. Găseşti aici exemple de demnitate, dăruire şi devotament dacă ştii să le observi, dar în economia unui popor ce se doreşte modern această masă este o foarte grea povară.

Pentru că este o majoritate, clasa cea mai săracă dintr-o ţară ca a noastră e o tentaţie irezistibilă pentru populişti. Flatarea, păcălirea, sau asmuţirea asupra „duşmanilor de clasă” a acestei mase de manevră, mai ales în epoca partidelor de televiziune şi a aservirii televiziunii naţionale unor partide, este cel mai important efect pervers al democraţiei şi al dreptului la liberă exprimare. Dime