Dacă actorii ajung mult mai uşor şi mai frecvent în centrul atenţiei, reuşind să coaguleze în jurul lor un public fidel, mai rare sînt cazurile în care un regizor să reuşească să iasă din culise în prim-plan. În spaţiul teatral românesc există un singur caz de regizor cu fani care îl urmează peste tot în ţară şi iau cu asalt sălile de teatru oriunde ar monta – Radu Afrim, regizorul care reprezintă „un echilibru neegalat de nimeni altcineva între teatrul mainstream şi cel experimental“, a iniţiat o direcţie binevenită în teatrul românesc, refuzînd rigorile clasice şi dezvoltînd scenarii de multe ori extravagante. De curînd, lui Radu Afrim i-a fost dedicată şi o carte: Radu Afrim. Ţesuturile fragilităţii a Cristinei Rusiecki, o carte-album, care realizează o analiză pertinentă asupra celor mai importante aspecte din creaţia afrimiană, încercînd să ofere şi o posibilă explicaţie pentru adorarea manifestată de fanii săi: „Factura specială a geniului său comic. Giumbuşluc plus bizarerie, aerul dulce-năuc al personajelor, o cantitate impresionantă de abulici şi de naivi duşi cu pluta şi... deja celeba sumă de retarzi, cîte unul aproape în fiecare spectacol. Delicios ansamblu!“.

Cartea Cristinei Rusiecki este de apreciat atît la nivel grafic, calitatea fiind de album de artă (integrînd numeroase fotografii făcute chiar de Afrim, care este şi un talentat fotograf), cît şi în ceea ce priveşte construcţia analitică: descriind cu acurateţe marca Afrim: „comic savuros, personaje simpatic-abulice care habar nu au pe ce lume se află şi de fapt nici nu manifestă vreo aderenţă la ea, dar care dezvoltă, cu aer serios, un chef neostoit de joacă“, autoarea îşi construieşte analiza urmărind două coordonate esenţiale din teatrul lui Afrim: caracterul special al personajelor sale şi decorul, care joacă un rol extrem de important în accentuarea mesajului. Personaje