De câteva zile, Dan Diaconescu vorbeşte la toate televiziunile. A slăbit mult, chiar mă tem să nu cadă în direct din picioare. S-a întunecat la faţă şi mai mult, ca urmare a unei concentrări negative.
Gura i se răsfrânge la exterior, cu un fel de căngi sau difuzoare. Vrea să scoată afară ce-i urât în interior. Nu-i o treabă fiziologică. Uşor îmi vine să spun că e una metafizică sau tehnologică. O tehnologie nouă - media urâtului. Înăuntrul acestei instalaţii media şi politice, pe care o reprezintă el, s-au adunat acţiuni şi fapte mârşave. Ale bogăţiei sau ale unei sărăcii demne de plâns? Ale stângii sau ale dreptei? Sau ale unei neînţelegeri generale, cu cât înaintăm în complicata noastra lume?
În sfârşit, Dan Diaconescu a devenit darul otrăvit al ultimelor generaţii de politicieni la noi. Şi-i nedrept ce se întâmplă? Gândeam aşa profund, când i-am văzut pe cei doi: şeful şi asistenta lui. Un boss cerşetor.
Nu părea deloc să fie un cerşetor. Avea rucsac de fâş, în primul rând. Soaţa, grăsuţă, drapată într-un fel de ie obosită. Când el mă întreabă încet, şi ea, în spatele lui, îşi mişcă buzele în acelaşi ritm. Parcă grăia pentru el. El chiar vorbea cu glas plăcut de călător. Stătea într-un picior, mângâindu-şi gura cu mâna. Se frământa în felul lui viclean, politicos. Aşteaptă de la mine un răspuns.
- Nu ştiţi pe unde vine Autogara Obor? Mă screm uşor şi eu, ca el. Chiar nu ştiam ce să răspund. Eram pe Dacia, colţ cu o străduţă unde stau boşii din guvern, în blocuri RA-APPS. Îi răspund cu glasul lui obosit. M-a prins. Începe a se lumina. Se răsuceşte într-un picior. Brusc, se desprinde de mine. Revine la fel. Şi soaţa lui se apropie tiptil. Ce bine seamănă amândoi, îmi spun. Şi mă gândesc la cuplul standard, şeful cu asistenta lui. - N-aţi vrea să ne ajutaţi cu 10 lei pentru un bilet? Vorbeşte el. Ea se păstrează în umbra lui.
